Nu sunt numai minte. Nu sunt numai estrogen. Nu sunt numai sani, numai vagin, numai coapse. Nu sunt numai sarcasm si nici numai zambet si fluturare din gene nu sunt. Nu sunt numai curaj si nu sunt numai teama. Nu sunt numai imbratisare si nu sunt nici numai frica de singuratate. Nu sunt numai stiletto si nu sunt numai bocanci. Nu sunt numai plaja si nu sunt numai munte. Dar sunt toate acestea, la un loc, pe rand. Si cred ca la fel suntem toate, numai ca difera procentele ingredientelor.

Antipatizez profund barbatii care vin sa-mi spuna, cu pumnul strans si cu cinism in glas, ce sunt eu si cu ce ma mananc, ce-mi trebuie si cum ar sa trebui sa procedez ca sa obtin, cum mi-ar fi mie mai bine si cat de mult ar trebui sa zambesc ca sa obtin. Cum ar trebui sa le gadil lor orgoliul flasc, cum ar trebui sa injectez niste stima intr-un organ deja inmuiat, dependent de false stimulente.

Nu sunt injectia nimanui si nu intentionez sa devin. Si in ultimul timp, par sa fie din ce in ce mai multi cei gata sa te pocneasca peste ceafa cu secretul fericirii pe care il tin, undeva, in buzunarul sacoului si peste care tu n-ai dat tocmai de proasta si de oarba ce erai.

Mereu, solutiile lor se invart in jurul propriilor persoane.

Cum le place lor. Cum ar trebui sa fii ca sa le placi lor. Din pacate, si multe dintre noi le hranesc fantezia asta. Si nu inteleg ca, presupunand ca ar exista vreo reteta, aceea nu poate fi decat una personalizata. Cu alte cuvinte, nu aplicati asupra unei brunete concluziile pe care le-ati tras voi, cei care nu ati avut de-a face toata viata decat cu roscate si nici macar nu ati remarcat, cu privirea discromata de care suferiti, faptul ca nuanta de rosu e diferita de la una la alta.

Sa ne intelegem: nu sunt vreun mister, nu sunt vreun abur straveziu, imposibil de definit, nu sunt vreo enigma. Sunt altfel. Altfel nu in sensul vreunei apartenente la o categorie superioara sau care se pozitioneaza ca atare. Sunt un semn de intrebare la fel ca oricine altcineva.

Fericirea, implinirea au alt gust pentru fiecare dintre noi.

Iar drumul e unul singur, nu exista harti si nici garantii. Daca X a ajuns in punctul Y urmand traiectoria Z, bravo ei. Asta nu inseamna ca eu, A, imi doresc sa ajung in Y sau ca Y-ul meu arata la fel cu al lui X. Si atunci ce sens are sa vina cineva sa-mi deseneze itinerariul Z? Trebuie sa imi descopar singura calea. Da, e adevarat, ma voi impiedica. De nenumarate ori, poate. Ma voi lovi cu capul de pragul de sus, imi voi rani degetele in bolovani si voi face julituri in palme. Dar nimeni altcineva nu poate face asta in locul meu. O stiu si mi-o asum.

Nu stiu daca va e familiar tipul acesta de revolta.

Nu stiu daca si la voi au venit diversi cu lectii de moralitate si cu „cei 43 de pasi de urmat pentru a avea succes in dragoste”. Voci care insista si-ti spun nu cum ti-ar fi tie bine cu tine, ci cum ti-ar fi bine cu ei. Chit ca tu nu dai doi bani pe „binele” lor, ca nu ti-l doresti, ca multumirea are pentru tine alt chip si alt gust.

Oameni pentru care termeni precum independenta, conformitatea cu propriul eu si principii sunt doar vorbe pentru adolescente, la care trebuie sa renunti la varsta adulta. Oameni care cred ca stiu ei mai bine si niciuna dintre noi nu poate fi „mantuita” decat prin falus si/sau copil. Cu toata dragostea mea pentru libertatea de exprimare, unora de acest fel le-as pune, cand si cand, o botnita.