L-au scos în arenă slab, șchiop, cu un ochi alb, și fiul cel bogat a plătit 100 de lei doar ca să mi-l arunce mie, boschetarului, „cadou”, de râsul întregului târg. Ce n-a văzut nimeni, în afară de mine, era ce ascundea burta aceea umflată…

— O sută de lei! Și ți-o dau ție, nebunule, s-o ai companie la noapte!

Robert stătea în mijlocul arenei de pământ, cu paharul de bere ridicat spre mine, și râdea de se legăna pe picioare. În jurul lui, jumătate din târg s-a pornit pe hohote. Ceilalți doar se uitau — unii cu milă, cei mai mulți cu rânjetul ăla gras al omului bucuros că nu el e de râs în ziua aia.

Eu stăteam lângă gard, unde stau mereu, cu căciula trasă pe ochi. Mi-am plecat privirea. Nu de rușine. De ani buni am învățat că, dacă nu te uiți la ei, trec mai repede peste tine.

61 de ani am, și 20 dintre ei mi i-am petrecut prin grajduri, cu palma pe crupa cailor mai des decât pe umărul vreunui om. Acum dorm în spatele chioșcului cu semințe, la marginea târgului, de 6 ani — de când mi-a murit nevasta și n-am mai avut nici casă, nici pentru cine să mă țin drept pe picioare.

Toți mă știu de „nebunul cu caii”.

— Ia uite la ea! a strigat iar Robert și a smucit de căpăstru.

Un băiat a împins în arenă o iapă cenușie. Șchiopăta de piciorul drept din față. Coastele i se numărau de la zece pași. Un ochi îi era albit de tot, ca o bilă de sticlă tulbure, iar celălalt privea în pământ, stins.

— Asta nici la abator n-o mai primesc, a râs Robert. Da’ ție-ți vine bine, moșule. Doi betegi, numai buni unul de altul.

Râsete. Paharul ridicat „în cinstea” mea. Cineva a fluierat a batjocură. O femeie a întors capul, să nu vadă.

Am simțit cum mi se strânge ceva în piept — nu pentru mine, la mine nu se mai putea strânge de mult. Ci pentru vita aia bătută de soartă, aruncată în mijlocul arenei ca o zdreanță.

Nu știu ce m-a împins. Poate paharul ăla ridicat. Poate ochiul ei stins, care semăna cu al meu. M-am desprins de gard și am pășit în arenă. Mulțimea a mai râs o dată, crezând că vine cerșetorul să-și ia „cadoul” cu recunoștință.

M-am apropiat de iapă. Am pus mâna pe botul ei. Era cald și-mi sufla în palmă rar, obosit. Mirosea a fân vechi și a piele udă — mirosul ăla pe care nu l-am uitat în 40 de ani. Mirosul care m-a azvârlit dintr-odată înapoi, când eram flăcău și țineam în frâu armăsari de care altora le tremurau mâinile.

I-am pipăit gâtul. Greabănul. Apoi, din obișnuință, mi-am lăsat palma pe pântecul ei umflat.

Toți credeau că-i burta unei vite înfometate, umflată de foame și de boală. Robert râdea în spatele meu de ceva ce el numea „milă de proști”.

Dar mâna mea de bătrân a simțit sub palmă cu totul altceva. Ceva ce nu se vedea. Ceva ce nici Robert, cu tot armăsarul lui de soi, nu știa că e acolo.

O lovitură. Ușoară, scurtă, de sub coaste. Apoi încă una.

Am rămas cu palma lipită de burta aceea și cu inima bătându-mi ca la 20 de ani. În jurul meu lumea râdea mai departe, dar eu nu mai auzeam nimic. Am ridicat frâul din mâna băiatului, fără o vorbă, și am pornit cu iapa spre poartă, prin ploaia care începuse să cadă mărunt peste târg.

— Ia-ți-o, nebunule, ia-ți muierea! a strigat Robert după mine, și târgul a hohotit iar.

I-am lăsat să râdă. Nu se putea supăra nimeni pe niște oameni care nu vedeau. Iar ei nu vedeau ce simțisem eu sub palmă.

Ce știe o mână bătrână și nu știe un buzunar plin

Am mers cu ea prin ploaie până la chioșc, pas cu pas, oprindu-mă ori de câte ori se oprea ea. Șchiopăta rău. Din spatele chioșcului îmi făcusem, în anii ăia, un fel de șopron dintr-o folie și niște scânduri furate de nimeni — acolo dormeam eu. În noaptea aia am dormit afară, cu spatele lipit de peretele ei cald, ca să-i țin adăpostul.

Un cal gestant nu se cunoaște cu ochiul, mai ales o vită slabă și umflată de foame. Se cunoaște cu mâna, dacă mâna a mai făcut asta de mii de ori. Și dacă ai răbdare să aștepți, seara, când se liniștește totul, clipa aia scurtă în care ceva de sub coaste împinge în palma ta. Robert cumpărase o iapă „de aruncat” pe 100 de lei. Numai că iapa aia purta în ea mânzul armăsarului cu care el se lăuda la fiecare pahar — armăsarul lui de mii de euro, care o acoperise cândva, înainte ca ea să se îmbolnăvească și să ajungă o rușine de care voiau să scape.

El nu știa. Taică-său, geambașul, nu știa. Nimeni din târgul ăla care râdea nu știa. Numai eu, nebunul.

N-am spus nimănui. Ce să spun și cui? Am făcut altceva. Am început să car apă de la cișmeaua din capătul târgului. Am cerșit — da, am cerșit, nu mi-e rușine — fân și tărâțe de la oamenii care aveau cai, spunându-le drept că-s pentru vita mea. Unii mă alungau. Alții, mai ales o femeie de la un grajd de la marginea comunei, îmi puneau pe furiș un sac în brațe și întorceau capul.

Iapa a început să se îndrepte. Încet. Coastele i s-au acoperit. Ochiul cel sănătos a prins iar luciu. Piciorul tot șchiopăta, dar mergea. Iar burta creștea, creștea, și eu număram lunile în cap, cu frica aia veche care nu m-a mai încercat de zeci de ani: frica omului căruia iar îi pasă de ceva.

Noaptea din primăvară

A fătat într-o noapte de primăvară, la 5 luni de la târgul acela de toamnă. Bineînțeles că ploua. La caii mei parcă mereu a plouat când conta.

M-am trezit că se foiește, că se culcă și se scoală, că-și întoarce capul spre burtă. Cunoșteam semnele. Mi-a înghețat sângele. Eram singur, bătrân, fără felinar ca lumea, doar cu o lanternă de la o brichetă și cu mâinile astea. Dacă venea greșit, dacă se punea de-a curmezișul, n-aveam pe cine chema. Un veterinar nu vine la miezul nopții la un boschetar care n-are cinci lei să-i dea.

M-am rugat cum nu mă mai rugasem de la înmormântarea nevestei. Am stat în genunchi în paiele ude, cu mâna pe ea, vorbindu-i încet, cum le vorbeam cailor acum 40 de ani. „Hai, fată. Hai că poți. Nu mă lăsa acum, că doar noi doi ne-am mai rămas pe lume.”

A ieșit cum trebuie. Întâi picioarele, apoi botul învelit în pieliță, apoi tot, dintr-odată, alunecând în paie ca o binecuvântare. Am rupt pielița de pe nări cu degetele și am șters-o. O clipă n-a mișcat nimic și am crezut că mi se oprește și mie inima acolo, în noroiul ăla.

Apoi a pufnit. A tras aer. Și a scuturat din capul acela mic și ud.

Am plâns. Un bătrân de 61 de ani, în genunchi în paie, plângând ca un copil lângă un mânz. Nu mi-e rușine de asta, așa cum nu mi-e rușine că am cerșit fân pentru el.

Când s-a luminat de ziuă și l-am văzut ridicat pe picioarele lui subțiri și tremurânde, mi-am dat seama ce aveam în bătătura mea sărăcăcioasă. Era cenușiu-argintiu, cu o pată albă în frunte ca o stea, cu picioare lungi și un gât pe care nici geambașii bătrâni nu-l văzuseră de mult prin părțile noastre. Era, fără nicio îndoială, cel mai frumos mânz din tot ținutul. Fiul armăsarului de soi al lui Robert — fătat în paie, lângă un chioșc, de mâinile omului de care râsese tot târgul.

A treia zi, la poartă

Vestea la târg de cai umblă mai repede decât la orice altceva. Până la prânz știa toată lumea că „nebunul cu caii” are un mânz de pus în ramă. Până seara se aflase și al cui armăsar e taică-său.

Robert a bătut în scândura șopronului meu a treia zi.

Nu mai râdea. Venise îmbrăcat frumos, cu părul dat pe spate, cu portofelul deja în mână, de parcă banii aveau să deschidă ei ușa în locul lui.

— Bătrâne, a zis, și era prima oară că nu-mi spunea „nebunule”. Hai să vorbim ca oamenii. Mânzul ăla e din armăsarul meu. Ai văzut și tu ce iese din el. Îți dau 5.000 de lei pe el, cash, acum. Mai mult decât ai văzut tu în viața ta.

M-am uitat la el. Mânzul dormea în paie, în spatele meu, cu botul lipit de burta maică-sii. Iapa, care acum avea iar luciu în ochiul cel bun, ciulise urechile spre glasul lui, dar nu se ridicase.

— Nu-i de vânzare, am spus.

A crezut că mă tocmesc. A râs scurt, nervos.

— 10.000. Hai, 15.000. Cincisprezece mii de lei, moșule! Îți iei o cameră cu banii ăștia, mănânci cald la iarnă. Ce faci tu cu un cal aici, în noroi?

Și atunci a fost singura clipă în care mi-am ridicat privirea la el fără s-o mai plec. Nu de mândrie. De liniște.

— Acum 5 luni m-ai plătit 100 de lei ca să scapi de iapa asta, i-am zis. Ai dat-o de pomană nebunului, în fața la tot târgul. Toți au auzit, toți au râs. Iapa e a mea, Robert. Iar ce iese din pântecul ei e tot al meu. Așa ai vrut tu.

A strâns din fălci. Buzunarul plin nu-l mai ajuta cu nimic și, pentru prima oară în viața lui, se vedea că nu știe ce să facă cu mâinile.

— Puteai să spui atunci că-i plină, a scrâșnit. Ai știut. Ai tăcut dinadins.

— Am știut, am spus. Da’ tu ai vrut să vezi cum vede toată lumea. Eu am pus mâna. Aia-i toată vraja, băiete. Aia pe care crezi tu că o cumperi cu portofelul.

N-a mai zis nimic. A stat o clipă, s-a uitat lung la mânzul din paie — la ce pierduse pentru 100 de lei și un pahar ridicat de râsul târgului — și a plecat cu portofelul tot deschis în mână, prin aceeași poartă pe care intrase.

Nu l-am urât. Nu m-am răzbunat cu nimic. N-aveam pe ce. Am doar acum, la 61 de ani, un grajd de scânduri lângă un chioșc, o iapă cenușie care mă cunoaște după pas și un mânz care, când mă apropii, își vâră botul cald în palma mea — palma aceea bătrână care a știut, singură din tot târgul, ce ascundea o burtă umflată.

Am iar pentru cine să mă țin drept pe picioare. Și, uneori, asta e mai mult decât toți banii lui Robert.

Voi ați fi vândut mânzul pentru toți banii lui, sau l-ați fi ținut, ca mine?