De Sânziene se urmăreau și albinele, iar ce credeau bătrânii despre roi și miere la miezul verii spune multe despre felul în care satul de odinioară citea natura. Pe 24 iunie, când floarea galbenă de sânziană acoperea câmpul, prisăcile zumzăiau în plină roire, iar gospodarii știau că vara și-a atins puterea deplină.
Nu era doar o sărbătoare cu coronițe la poartă. Era ziua în care omul de la țară privea stupul ca pe o carte deschisă și ghicea, din mișcarea albinelor, cum avea să fie tot anul.
Sânzienele și albinele, o legătură veche din miezul verii
Sânzienele cad chiar la vârful verii, când soarele pare că „stă pe loc” înainte să-și înceapă drumul invers. Pe 24 iunie, în plin solstițiu, stupii sunt în toiul roirii, iar culesul de tei și de fâneață e la apogeu.
Bătrânii vedeau în acest belșug un semn limpede. Câmpul galben de sânziene, florile de Galium verum, era legat în mintea lor de soare și de miere, două lucruri aurii deopotrivă.
De aceea ziua era socotită un prag al naturii. Tot ce se petrecea la stupină în aceste zile era citit ca prevestire pentru recolta de miere și pentru puterea familiilor de albine.
Ce semne de belșug se citeau la stupi de Sânziene
Un stup care zumzăia puternic și scotea roi sănătos în preajma Sânzienelor era semn de an bogat. Belșugul de la prisacă era legat în credință de holdă plină și de vite sănătoase, nu doar de borcanul cu miere.
Liniștea neobișnuită, dimpotrivă, băga spaimă în gospodar. Un stup tăcut la miezul verii era privit ca semn rău, ca o casă din care norocul stă să plece.
Roiul ieșit chiar de sărbătoare era socotit cel mai norocos dintre toate. Bătrânii se uitau și la „barba” de albine adunate ciorchine pe scândura stupului, semn că familia e plină și gata de înmulțire.
Iar legătura cu câmpul înflorit era limpede pentru oricine. Spuneau că mierea „dă în floare” tocmai fiindcă teiul și fânețele se deschid odată cu Sânzienele.
Roiul și mierea în folclorul românesc de Sânziene
În folclorul românesc, roiul prins în zilele Sânzienelor era binecuvântat și se credea că va da cel mai mult miere. Era legat de bogăția florilor abia deschise pe câmp, de unde și credința că o astfel de familie pornește cu noroc.
Roirea firească are loc între mai și iulie, cu vârf în iunie, când familia veche se împarte și o parte pleacă cu o matcă nouă. Pentru gospodar, asta însemna stupi noi fără nicio cheltuială, adică avere sporită de la sine.
Din bătrâni a rămas și vorba că „roiul fugit ia norocul casei”. De aceea femeile băteau în tigăi și oale și stropeau cu apă, ca roiul să se așeze pe pomul lor, nu la vecin ori în pădure.
Mierea strânsă spre Sânziene era socotită cea mai „cu putere”. Prima miere scoasă se dăruia uneori ca pomană sau se păstra pentru leac, ca să ungă fruntea copiilor, semn de sănătate și de dulceață a vieții.
Obiceiuri ale stuparilor de sărbătoare
De Sânziene, stuparii de odinioară nu se atingeau de muncile grele la prisacă. Ziua se cinstea cu liniște și cu recunoștință pentru rod, doar privind mișcarea albinelor.
Albina era ținută la mare cinste, ca o vietate aproape sfântă. Se spunea că albinele nu „mor”, ci „se duc”, iar vestea unei morți din familie trebuia șoptită stupilor, altfel familia pleca, obicei numit „spunerea la albine”.
Tot atunci se strângeau florile și buruienile de leac de lângă prisacă. Sânzienele galbene se împleteau în coronițe pentru poartă și pentru belșug, păstrate apoi peste an.
Confuzii și răstălmăciri pe care le lămureau bătrânii
Nu orice albină văzută de Sânziene era semn bun, iar bătrânii știau să deosebească lucrurile. Roirea firească, de belșug, e una, iar „fuga” unui stup slăbit, plecat de nevoie, e cu totul altceva, deși seamănă la prima privire.
La fel, nu orice zumzet puternic însemna noroc. Conta felul mișcării, ordinea ciorchinelui și matca sănătoasă, nu doar gălăgia. Cei pricepuți, etnografi precum Simion Florea Marian sau Tudor Pamfile, au strâns în culegerile lor astfel de credințe, care se schimbă, de altfel, de la o regiune la alta.
Ce să reții din credințele de Sânziene despre albine
Iată, pe scurt, principalele semne și obiceiuri pe care le păstra satul de odinioară:
- Sânzienele, pe 24 iunie, cad la vârful roirii și al culesului de miere de tei
- Roiul ieșit de sărbătoare era socotit binecuvântat și aducător de belșug
- Stupul tăcut trecea drept semn rău, prisaca zumzăitoare drept semn bun
- Ziua se cinstea cu liniște, fără munci grele la stupină
Toate aceste credințe ne arată cât de atent privea omul de la țară lumea din jur. De Sânziene se urmăreau și albinele, iar ce credeau bătrânii despre roi și miere la miezul verii era, până la urmă, o lecție despre răbdare și recunoștință.
Nu trebuie să fii apicultor ca să păstrezi obiceiul. O lingură de miere de tei în ceai, o coroniță de sânziene la poartă și o vorbă bună spusă în grădina înflorită sunt de ajuns ca să simți, și azi, belșugul acestei zile.
Vrei mai multe rețete delicioase?
Urmărește-ne pe Facebook pentru rețete noi în fiecare săptămână.