Mi-am pierdut soția în ziua în care mi s-au născut cele 3 fete. 10 ani mai târziu, seara după aniversarea lor, am găsit pe prispă o cutie cu un bilet: „Pentru fetițele mele frumoase. Cu drag, mama.”…

Ultimul balon galben se dezumflase pe jumătate și atârna de scândura gardului ca un cap obosit. Am rămas o clipă în mijlocul curții, cu un teanc de farfurii de plastic în mână, ascultând cum se stinge și ultimul zgomot al zilei.

În casă, cele trei fete ale mele dormeau claie peste grămadă în patul cel mare, cu obrajii lipicioși de tort și cu coronițele de hârtie strâmbe pe cap. Le auzeam respirația tocmai din hol. Ana sforăia ușor, cum face de când era cât o pâine. Maria strângea în pumn, chiar și în somn, o brățară de mărgele câștigată la un joc. Sofia se răsucise de-a curmezișul, cu tălpile pe pernă, cum doarme ea de când se știe.

Împliniseră 10 ani în ziua aceea.

10 ani de când le spăl, le pieptăn, le fac cozile dimineața și le cert seara să se culce. 10 ani de când sunt pentru ele și tată, și mamă. Și 10 ani de când Ancuța nu mai este.

Mă gândeam la ziua în care le-am ținut prima oară în brațe. Nu-i o amintire frumoasă, deși ar fi trebuit să fie cea mai frumoasă din viața mea.

Era o dimineață de septembrie. Ancuța purta gemene — nu, trei, aflaserăm târziu că sunt trei, și doctorii ne spuseseră de la început că o sarcină cu trei feți e grea, cu riscuri. Am dus-o la spital cu o zi înainte. Țin minte cum îmi strângea mâna pe targă și râdea printre contracții, speriată și fericită în același timp.

— Sorine, mi-a zis, promite-mi că, orice ar fi, fetele or să știe cât de mult le-am așteptat.

Am râs. Am crezut că vorbește de emoție.
— O să le spui chiar tu, i-am zis. De un milion de ori.

M-au scos pe hol. Am auzit prin ușă primul plânset, apoi al doilea, apoi al treilea — subțiri, ascuțite, ca trei fluiere. Am plâns ca un prost pe coridor. Și pe urmă am văzut fața medicului când a ieșit, și am înțeles înainte să spună un cuvânt.

Ancuța făcuse o hemoragie. Inima ei n-a mai ținut.

Am intrat în salon și am apucat-o de mână cât era încă caldă. Voiam s-o țin. Am ținut-o până mi-a spus o asistentă, încet, că trebuie să le văd pe fete. În secunda aceea am încetat să mai fiu soț și am rămas tată. Trei nou-născute și un gol în piept care nu s-a mai umplut de atunci.

Nu știu cum am dus primul an. Adevărul e că nu l-am dus singur.

Mama venea de la ea din sat și dormea la noi cu săptămânile. Se trezea noaptea la două, le schimba, le încălzea laptele, le legăna pe rând. Sora mea, Oana, le lua la ea când eu intram în tură de noapte la fabrică. Munceam pe schimburi ca să am zilele libere pentru ele, dormeam trei ore și mă întorceam. Erau nopți în care plângeau toate trei odată și nu știam pe care s-o iau prima.

Dar au crescut. Doamne, ce-au mai crescut. Zgomotoase, iuți, frumoase, cu gropițe și cu genunchi juliți. Au învățat să meargă ținându-se de aceeași masă. Au împărțit aceeași bancă la școală. Și mereu, mereu, m-au întrebat de mama lor.

Aniversarea de 10 ani o plănuiseră cu săptămâni înainte. Baloane galbene, că galbenul e culoarea lor. Tort cu trei etaje, câte unul de fiecare. Au suflat toate trei odată în lumânări, cu obrajii umflați, și mi-au strigat să-mi pun și eu o dorință. Mi-am pus. Aceeași ca în fiecare an.

Seara, după ce a plecat și ultimul copil, și ultima vecină cu farfuria ei acoperită cu folie, s-a lăsat liniștea aceea grea de după sărbătoare. Fetele au adormit înainte să apuc să le spăl pe picioare.

Tocmai stingeam lumina în bucătărie când am auzit un foșnet pe prispă.

M-am gândit că e vântul. Toamna, la noi, vântul mișcă frunzele pe scânduri și sună exact ca niște pași. Am mai ascultat o dată. Nimic. Am pus mâna pe clanță mai mult din obișnuință.

Când am deschis ușa, am înlemnit.

Pe prispă, fix în fața pragului, era o cutie. Împachetată frumos, în hârtie cu flori mici, legată cu o fundă. Fără expeditor. Fără nume. Am ieșit în curte desculț, am privit în stânga și-n dreapta, la poartă, spre drum. Nimeni. Doar câinele, care nici măcar nu lătrase.

M-am aplecat și am luat cutia. Era ușoară. De fundă era prins un cartonaș, scris de mână.

Am întors cartonașul spre lumina din tindă și am citit.

„Pentru fetițele mele frumoase. Cu drag, mama.”

Mi s-a oprit inima în loc. Mâinile au început să-mi tremure atât de tare, că funda mi se zbătea între degete.

Scrisul acela. Îl cunoșteam. Îl văzusem pe zeci de bilețele lipite cândva pe frigider, pe marginea rețetelor, pe felicitări.

Era scrisul Ancuței.

Plicurile legate cu panglică

Am intrat în casă cu cutia strânsă la piept, de parcă mi-ar fi putut fugi. Am pus-o pe masa din bucătărie, sub becul galben, și m-am așezat pe scaun fără să-mi iau ochii de la ea. Multă vreme n-am fost în stare să fac nimic. Mă uitam la scrisul de pe cartonaș și-mi spuneam că nu se poate.

Ancuța murise de 10 ani. Cine putea să-mi lase pe prispă un bilet scris de mâna ei?

Prin cap mi-au trecut tot felul de prostii. Că visez. Că am adormit pe scaun și încă n-am deschis ochii. M-am ciupit de dosul palmei, ca un copil. Cutia era tot acolo. Reală. Cu funda desfăcută pe jumătate între degetele mele.

Am tras aer în piept și am ridicat capacul.

Înăuntru, așezate ordonat, erau mai multe plicuri legate laolaltă cu o panglică subțire, îngălbenită de timp. Pe fiecare, cu același scris, era trecut câte un rând. „Când împliniți 5 ani.” „Pentru prima zi de școală.” „Când împliniți 10 ani.” „Când vă certați între voi și credeți că nu vă mai iubiți.” „Pentru ziua în care una dintre voi se mărită.” Erau vreo cincisprezece, poate mai multe. O scrisoare pentru fiecare treaptă a vieții lor, scrise toate dinainte, de o femeie care se temuse că n-o să apuce niciuna.

Sub plicuri era o brățară mică de argint, cu trei inimioare prinse de ea. Și, dedesubt, o fotografie.

Am luat-o în mână și mi s-au umplut ochii. Era Ancuța, cu burta la gură, stând pe treptele casei ăsteia, râzând cu palma streașină la ochi din cauza soarelui. Pe spatele pozei scrisese: „Noi patru, în vara dinainte să vă cunosc.”

Patru. Ea și cele trei pe care le purta.

Am desfăcut plicul pe care scria „Când împliniți 10 ani”. Mâinile îmi tremurau așa de tare că era să rup hârtia. Am netezit foaia pe masă și am citit, cu vocea ei sunându-mi în cap de parcă ar fi fost lângă mine.

„Dragele mele fetițe. Dacă citiți asta, înseamnă că ați împlinit 10 ani și că mama voastră v-a privit crescând de undeva, chiar dacă voi nu ați putut s-o vedeți. Vă scriu acum, când sunteți încă în burtica mea și dați din picioare toate trei odată, de nu mai pot dormi noaptea.

Doctorii mi-au spus că nașterea o să fie grea. Nu mă tem pentru mine. Mă tem de un singur lucru: să nu apuc să vă spun destul cât de mult v-am iubit. Așa că am hotărât să vă las vorbele astea scrise, pe ani, ca să fiu lângă voi și atunci când n-o să pot fi cu adevărat.

La 10 ani sunteți deja domnișoare. Ascultați-l pe tata. Să știți că, oricât de greu i-a fost, el n-a plecat nicăieri. Eu l-am ales tocmai fiindcă știam că, la nevoie, o să vă fie și mamă, nu doar tată. Iar dacă vreodată vi se pare că e prea sever când vă face cozile strâmbe sau vă pune să mâncați supa, iertați-l. Face și treaba mea, și pe a lui.”

Mai departe n-am mai putut citi. Am pus capul pe brațe, la masă, și am plâns cum nu mai plânsesem din ziua aia de septembrie. Zece ani ținusem totul în mine, ca să fiu tare pentru ele. În noaptea aceea s-a rupt ceva și a curs tot.

Și, în tot plânsul ăla, mintea mi s-a limpezit brusc. Ancuța scrisese scrisorile pe când era însărcinată. Nu era nicio fantomă, nicio minune. Era o femeie care, speriată de ce-i spuseseră doctorii, se pregătise din vreme. Pusese totul într-o cutie și o dăduse cuiva. Cuiva care o păstrase 10 ani și mi-o lăsase acum pe prispă.

Și nu era decât o singură persoană pe lume căreia Ancuța i-ar fi încredințat așa ceva.

Femeia care a tăcut 10 ani

Viorica. Mama Ancuței.

Mi-a fost rușine în clipa aia de cât de puțin mă gândisem la ea în toți anii ăștia. După înmormântare, Viorica se stinsese încet din viața noastră. Venea tot mai rar, stătea tot mai puțin, până când n-a mai venit deloc. Le trimitea fetelor câte ceva de sărbători, printr-o vecină, dar ea nu mai călca pe la noi. Mama și sora mea ziceau că nu-i pasă, că și-a văzut de bătrânețea ei. Eu, prins în nopțile mele nedormite, o lăsasem să se ducă. Nu întrebasem niciodată de ce.

N-am mai așteptat dimineața de tot. Cum s-a luminat, le-am pus fetelor pe umeri câte o pătură, le-am urcat somnoroase în mașină și am pornit spre marginea satului, unde stă Viorica singură, într-o casă cu tencuiala scorojită și cu o poartă albastră.

Am găsit-o în curte, cu basmaua pe cap, măturând frunzele de pe alee, deși abia se făcuse ziuă. S-a oprit din măturat când a văzut mașina. A rămas cu mătura în mână, privindu-ne cum coborâm. Și, când m-am apropiat cu cutia sub braț, i s-au tăiat picioarele. S-a așezat pe treapta prispei, cu o mână la gură.

— Ai găsit-o, a șoptit. Am stat toată noaptea și m-am întrebat dacă ai găsit-o.

M-am așezat lângă ea. Fetele s-au strâns în spatele meu, sfioase în fața bătrânei pe care abia dacă o cunoșteau.

— Dumneata ai lăsat-o pe prispă, am zis. Aseară.

A dat din cap, cu lacrimile șiroind pe obrajii brăzdați.

— Ancuța mi-a dat cutia cu o lună înainte să nască, mi-a povestit, frângându-și degetele în poală. Venise la mine într-o după-amiază, cu burta aia mare de nu mai încăpea pe ușă, și a pus cutia pe masa mea din bucătărie. „Mamă”, mi-a zis, „dacă mi se întâmplă ceva la naștere, tu să nu i le dai fetelor acum. Le dai când or fi mari, la 10 ani, când or putea să înțeleagă. Până atunci le ții ascunse. Jură-mi.” Am certat-o. I-am zis să nu vorbească prostii, că totul o să fie bine. Dar am jurat. Cum să nu jur?

A tras aer în piept, sacadat, ca un copil după plâns.

— Și pe urmă s-a întâmplat. Și eu am rămas cu cutia aia în casă 10 ani. O țineam în dulap, sub cearșafuri. În fiecare an, de ziua lor, o scoteam, o țineam în brațe și o puneam la loc. Nu eram în stare. Sorine, nu eram în stare să calc pragul vostru. Fetele astea au ochii ei. Râd cu gura ei. Când le vedeam, mi se rupea inima din nou, de fiecare dată, și fugeam ca o lașă. Toți ați crezut că nu-mi pasă. Mie îmi păsa așa de tare că nu puteam să respir.

Am rămas fără cuvinte. Zece ani o judecasem, în tăcere, drept o femeie rece. Și, de fapt, cărase în spate o durere la fel de grea ca a mea, poate mai grea, fiindcă a ei era împachetată într-o cutie pe care nu îndrăznea s-o deschidă.

— Anul ăsta mi-am zis că gata, a continuat. Am promis la 10 ani, și fetele au făcut 10 ani. Am venit aseară la petrecere. Am stat la poartă, în drum, ascunsă după gard, și v-am privit cum suflați în lumânări. Nu m-am putut apropia. După ce s-au stins luminile, am intrat tiptil în curte și am pus cutia pe prispă. Voiam să bat la ușă. Am ridicat mâna de trei ori și de trei ori am lăsat-o jos. Mi-a fost frică. Frică de tine, frică de ele, frică să nu mă alunge. Așa că am fugit iar. Ca de fiecare dată.

M-am uitat la ea, la mâinile ei bătrâne care ținuseră un secret zece ani ca pe o rană, și n-am mai simțit nicio urmă de supărare. Am întins brațul și am luat-o de mână, exact cum o ținusem pe Ancuța, cândva, într-un salon alb.

— Nu mai fugi, i-am spus. Ajunge.

Apoi m-am întors spre fete. Stăteau toate trei una lângă alta, cu părul ciufulit de somn, uitându-se de la mine la bătrână și înapoi, simțind că se petrece ceva mare, chiar dacă nu pricepeau ce.

— Ea e mamaia Viorica, le-am zis. Mama mamei voastre. Și a adus ceva pentru voi. De la mama.

Maria a fost prima care s-a apropiat. A urcat pe prispă, s-a uitat în cutie și a scos brățara cu cele trei inimioare. A ridicat-o în lumina dimineții, unde argintul a scânteiat.

— Una pentru fiecare, a șoptit Ana, venind și ea lângă sora ei.

Le-am scos, pe rând, plicurile. Le-am arătat scrisul mamei lor. Le-am dat fotografia cu Ancuța gravidă, râzând pe treptele casei noastre, și le-am spus: „Uite, aici sunteți voi, toate trei, în burtica ei.” Sofia a dus poza la piept și n-a mai lăsat-o din mână toată ziua.

Le-am citit împreună scrisoarea de 10 ani, în curtea Vioricăi, cu soarele urcând peste garduri și cu un cocoș cântând undeva pe uliță. Au râs la partea cu cozile strâmbe și cu supa. Au plâns la partea cu „v-am iubit înainte să vă cunosc”. Iar Viorica, între ele, le mângâia părul cu mâna aceea care tremura, de parcă recupera dintr-odată toți anii pe care-i pierduse.

Am aflat, mai târziu, că mai sunt scrisori pentru fiecare pas: pentru prima iubire, pentru prima dezamăgire, pentru ziua în care vor pleca de acasă, pentru ziua în care vor deveni, la rândul lor, mame. Ancuța se gândise la toate. A găsit o cale să fie lângă fetele ei la fiecare cotitură, deși n-a apucat să le țină nici măcar o dată în brațe.

Acum, fotografia cu ea gravidă stă pe peretele din bucătărie, deasupra mesei unde am deschis cutia. Iar Viorica vine în fiecare duminică, cu o oală de sarmale și cu povești despre cum era Ancuța la vârsta lor. Fetele au, în sfârșit, și o mamaie. Iar eu am înțeles că nu am fost niciodată chiar singur în casa asta — doar că cea care mă ajuta cel mai mult era plecată de mult, și tot lăsase în urmă mai multă dragoste decât apuc eu să le dau în zece ani.

În noaptea aceea, când am găsit cutia pe prispă, am stat ore în șir cu ea în față, neîndrăznind s-o ating, apoi neîndrăznind s-o las. Voi ați fi deschis-o în acea seară sau ați fi așteptat până dimineață?