Îți mai aduci aminte cum arăta intrarea în sat pe vremuri? Plopul înalt, drept ca lumânarea, străjuiește drumurile și marginile satelor de când lumea, și încă îți taie respirația când îl vezi de departe. Pentru oamenii care se întorceau acasă, el era primul semn că au ajuns.
Bătrânii îl iubeau pentru că nu cerea nimic și dădea mult: umbră, adăpost de vânt și un foșnet care liniștea sufletul. Hai să vedem de ce a ajuns acest copac un adevărat străjer al ulițelor.
De ce străjuiește plopul drumurile și marginile satelor
Plopul a fost plantat la drum pentru un motiv foarte practic, crește repede și se vede de la kilometri buni. Pe an, un puiet poate înainta cu 1,5-2 metri, așa că în câțiva ani aveai deja un șir de străjeri.
La marginea ogoarelor, plopii făceau pavăză împotriva vântului și a prafului ridicat de căruțe. Bătrânii spuneau că plopii însemnau drumul spre casă, fiindcă, înalți și solitari, se zăreau înaintea oricărui acoperiș.
Tot din bătrâni se zicea că plopul „trage” trăsnetul. De aceea era ținut cam la 15-20 de pași de case, niciodată lipit de streașină.
Cum recunoști plopul nostru, înalt și drept ca o lumânare
Plopul piramidal se recunoaște dintr-o privire, are coroana îngustă, ascuțită spre cer ca o flacără de lumânare. Spre deosebire de plopul alb de luncă, lat și răsfirat, acesta stă strâns, ca un fus.
Frunzele lui foșnesc la cea mai mică adiere, de aici și vorba „tremură ca frunza plopului”. Secretul stă în codița frunzei, turtită lateral, care o lasă să joace chiar și pe vreme liniștită.
Un plop bătrân de la marginea satului ajunge lesne la 25-30 de metri. Nu-l confunda cu salcia sau cu mesteacănul, semnul sigur rămâne vârful ascuțit.
Ce se spunea din bătrâni despre plop
Foșnetul lui necontenit a născut multe povești. Se spune din bătrâni că plopul tremurător nu-și găsește niciodată liniștea, iar șoapta frunzelor ar fi graiul lui tainic.
La țară se credea că un plop pus în fața casei ține răul departe și veghează gospodăria. Se mai zicea că plopul „simte” furtuna și foșnește mai tare înainte de ploaie.
Leacuri și obiceiuri din bătrâni legate de plop
Mugurii lipicioși de plop se culegeau primăvara devreme, prin martie-aprilie, înainte să se deschidă. Gospodinele îi puneau la macerat în unsoare sau ulei, vreo două săptămâni, pentru o alifie moștenită din neam, bună la pielea crăpată și juliturile mâinilor.
În fitoterapia populară, mugurii erau prețuiți pentru rășina lor, iar scoarța de plop conține salicină, rudă cu substanța din care s-a izolat cândva aspirina. Atenție, acestea sunt tradiții și leacuri din popor, nu sfaturi medicale.
La ce folosea lemnul de plop în gospodărie
Lemnul de plop este ușor și moale, de aceea omul îl alegea pentru albii, linguri, jucării și lăzi. Fiind un lemn care nu apasă greu în mână, era numai bun pentru lucruri ținute zilnic.
La construcții grele nu se folosea, fiindcă putrezea repede și nu ținea greutatea. În schimb, prindea bine la chibrituri și plăci subțiri.
Ce să nu uiți despre plopul de la noi
Iată, pe scurt, cele mai importante lucruri de reținut despre acest copac al satului:
- Crește 1,5-2 metri pe an și ajunge la 25-30 de metri, plantat de strajă la drumuri
- Coroana îngustă ca o lumânare, cu frunze ce foșnesc mereu din pricina codiței turtite
- Mugurii se culeg în martie-aprilie, la macerat în ulei pentru alifii din bătrâni
- Lemnul ușor folosea la albii, linguri și jucării, nu la construcții
- Credințele despre plop sunt folclor, „se spune din bătrâni”
Așa au rămas plopii în amintirea noastră, niște străjeri tăcuți care vegheau ulițele și ne arătau drumul spre casă. Plopul înalt, drept ca lumânarea, străjuiește drumurile și marginile satelor și astăzi, păstrând vie nostalgia satului de altădată.
Așa se spunea și la voi în sat? Aveați și voi aleea de plopi la intrarea în drum?
Vrei mai multe rețete delicioase?
Urmărește-ne pe Facebook pentru rețete noi în fiecare săptămână.