Trei tineri băuseră și îl împingeau pe un bătrân căzut la marginea drumului, râzând că „n-are cine să-l apere”. Când am coborât din mașină în uniformă, m-au măsurat de sus până jos și unul a rânjit: „Uite ce ne-a trimis Dumnezeu”…

3 băieți băuți loveau un bătrân căzut în șanț, râzând că „n-are cine să-l apere” — apoi am coborât din mașină

Mașina mergea încet pe drumul dintre lanuri, cu geamul lăsat pe jumătate, și mirosea a praf și a paie arse. Mă întorceam acasă, în satul în care mă născusem, după 8 luni în care nu-mi mai văzusem părinții. Eram în permisie, frântă de oboseală, cu uniforma încă pe mine — plecasem direct din unitate și nu apucasem nici măcar să mă schimb.

Drumul îl știam pe de rost. Fiecare curbă, fiecare pom, podețul de la intrarea în sat. Mă gândeam la ciorba mamei și la fața tatei când o să mă vadă în poartă. Atât.

La vreo 2 kilometri de sat i-am văzut.

Trei băieți, la marginea drumului. Râdeau tare, de se auzeau prin geam. Se aplecau pe rând spre șanț și împingeau ceva cu piciorul. Ceva care se mișca. Ceva care gemea.

Am ridicat piciorul de pe accelerație fără să-mi dau seama.

În șanț, căzut pe-o rână, cu haina ridicată pe spate și fața aproape de noroi, era un bătrân. Își ținea mâinile la cap, să se apere, și bâiguia ceva.

— Zi, moșule, unde-ai băgat pensia? a râs cel mai înalt. Scoate banii și te lăsăm în pace.

— N-am, maică… mi-am luat medicamente… a icnit bătrânul. Zău că n-am…

Unul l-a împins iar cu bocancul, în coaste, și toți trei au izbucnit în râs.

— N-are cine să te apere acum, ai văzut? N-are nimeni. Trec ăștia cu mașina și se fac că plouă.

Am oprit pe dreapta, cu roțile scrâșnind pe pietriș. Nu m-am gândit. Am tras frâna, am deschis portiera și am coborât.

Cei trei s-au întors spre mine. M-au măsurat de sus până jos — cizmele, pantalonii, bluza. În lumina aia de asfințit poate nici nu distingeau gradele de pe umăr. Au văzut doar o femeie singură, coborâtă dintr-o mașină pe un drum pustiu.

Cel mai înalt a rânjit și le-a spus celorlalți, dându-și capul pe spate:

— Băi, ia uitați… Uite ce ne-a trimis Dumnezeu.

Ceilalți doi au râs. Unul s-a șters la gură cu dosul palmei. Duhneau a rachiu de la 3 pași — un miros acru, călduț, care venea spre mine odată cu vântul de seară.

— Lăsați-l în pace și plecați acasă, am spus. Liniștit. Fără să ridic vocea.

Asta i-a amuzat și mai tare.

— Da’ cine ești tu, comandanta? a zis unul, apropiindu-se legănat, cu mâinile desfăcute. Ai venit să ne faci instrucție?

Nu i-am răspuns. Am făcut 2 pași în lături, ocolindu-l, și m-am aplecat la bătrân. Pe ei îi simțeam în spate, dar în clipa aia nu-mi păsa. Voiam întâi să văd dacă omul din șanț mai respiră.

Mirosea a pământ ud și a frunză putrezită acolo, jos. Bătrânul avea o dâră de sânge care i se prelingea de la tâmplă spre barba nerasă. Am pus 2 degete pe gâtul lui. Respira. Sub palma mea, umărul lui slab tremura ca o pasăre speriată.

Mâna lui s-a agățat deodată de mâneca mea. Degete noduroase, reci, care s-au strâns cu o putere pe care n-aș fi bănuit-o la un om atât de firav. Nu se uita la mine. Se uita undeva în gol.

— Gata, am zis încet. Gata. Nu mai pățești nimic.

— Ia las-o pe mâine cu moșu’, a zis cel înalt în spatele meu.

Și m-a apucat de braț. M-a strâns tare și a tras de mine în sus, să mă ridice, să mă întoarcă spre el.

În secunda aia, ceva din mine s-a făcut rece și limpede. Nu furie. Nu frică. Doar antrenamentul, care-mi intrase în oase în atâția ani și care nu mai întreba de voie.

Mâna lui era pe brațul meu. I-am prins-o cu palma peste a lui, i-am răsucit încheietura spre exterior și, în timp ce el se apleca după propria durere, i-am fixat cotul și l-am dus în jos. N-a fost violență. A fost pârghie. În mai puțin de 3 secunde, băiatul care se credea stăpân pe drum avea obrazul în pietriș și brațul întins în sus, într-o poziție din care orice mișcare l-ar fi durut și mai tare.

A urlat mai mult de spaimă decât de durere.

— Stai jos. Stai liniștit, am zis. Nu-l strângeam ca să-l rănesc. Îl țineam doar cât să priceapă că se terminase.

Ceilalți doi au încremenit. Le-a pierit tot râsul de pe față dintr-odată, ca și cum cineva l-ar fi șters cu buretele. Unul a făcut un pas înapoi, s-a împiedicat de propriul picior și era cât pe ce să cadă. Celălalt rămăsese cu gura întredeschisă, cu berea în mână, uitându-se la prietenul lui de la pământ de parcă nu înțelegea cum ajunsese acolo.

— Voi doi. Înapoi. Lângă mașina voastră, am spus, și de data asta am ridicat puțin vocea. Au ascultat imediat, ca doi copii prinși cu mâna în borcanul cu dulceață.

L-am lăsat pe cel de jos să se ridice. S-a târât mai întâi, apoi s-a sculat ținându-se de umăr, cu fața plină de pietriș și de rușine. Nu mai avea nimic din rânjetul de adineauri. Se făcuse mic, cocoșat, un băietan de 19 ani care băuse prea mult și care habar n-avusese, până în clipa aia, cât de departe poate merge o glumă.

Nu mai aveam ochi pentru ei. M-am întors la bătrân.

Se ridicase într-un cot și mă privea. Mi-am scos batista din buzunar și am început să-i șterg sângele de la tâmplă, ușor, ca să nu-l doară. Avea obrajii scobiți, o barbă de câteva zile, o căciulă căzută alături în noroi. Și, pe măsură ce-i curățam fața, ceva în trăsăturile lui a început să-mi pară cunoscut. Prea cunoscut.

El se uita la mine lung. Ochii, apoși și tulburi, au clipit de câteva ori. Și, cu o voce sfârâită, subțire, a șoptit un nume pe care nu-l mai auzisem de peste 20 de ani:

— Tu ești… fetițo? Adriuța lu’ Gheorghe?

Mi-a înghețat mâna cu batista în aer.

— Costică… am zis. Nea Costică.

Era vecinul nostru de peste drum. Omul care, când aveam eu 9 ani, mă alerga pe ulița din spatele grădinilor ținând de șaua bicicletei mele ruginite, până când, într-o zi, mi-a dat drumul fără să-mi spună și eu am mers singură, țipând de bucurie, iar el râdea în urma mea și striga: „Ține ghidonul drept, Adriuța, drept!”. Omul care le zicea la toți din sat, arătând spre mine: „Fata asta n-o să rămână la coada vacii. Fata asta o s-ajungă om mare, ascultați-mă pe mine”.

Trecuseră 25 de ani. Și acum omul acela era în șanț, cu sângele curgându-i pe barbă, bătut de 3 derbedei pentru o pensie pe care oricum n-o mai avea.

Mi s-a pus un nod în gât cum nu mai simțisem de mult. Am înghițit în sec și mi-am spus, în gând, că nu e momentul. Că plâng după.

— Tu ești, a repetat el, și de data asta i s-au umplut ochii. Mi-a apucat mâna cu amândouă ale lui. Sfântă Marie… tocmai tu să treci pe drumul ăsta…

— Eu, nea Costică. Eu. Și acum stai liniștit, că nu te mai atinge nimeni.

M-am ridicat și m-am întors spre cei 3. Stăteau lângă mașina lor, o rablă ruginită, și se uitau în pământ. Cel pe care-l pusesem jos își ținea încă umărul.

— Cât i-ați luat? am întrebat.

Tăcere.

— Am întrebat cât i-ați luat.

Cel mai mic, un băiat slăbuț cu o șapcă trasă pe ochi, a scos din buzunar o hârtie de 100 de lei mototolită și încă vreo câteva bancnote și le-a întins spre mine, cu mâna tremurând.

— Atât… atât avea, doamnă. Jur. N-am vrut… am băut și noi și…

— Nu mie. Lui, am zis.

S-a apropiat de bătrân aproape în genunchi și i-a pus banii în palmă, fără să îndrăznească să-l privească în ochi. Costică nici nu s-a uitat la bani. Se uita tot la mine.

Am scos telefonul și am sunat după salvare. Le-am spus celor 3 să nu plece nicăieri până nu vine, și niciunul n-a crâcnit. Le-am fotografiat și numărul de la mașină, în tăcere, ca să știe și ei că-l am. Nu mai era nevoie de amenințări. Frica pe care o citeam pe fețele lor era mai mare decât orice le-aș fi putut spune eu.

— Băieți, am zis într-un final, mai încet. Astăzi ați avut noroc că a oprit mașina asta și nu alta. Data viitoare gândiți-vă că bătrânul din șanț ar putea fi bunicul vostru.

Salvarea a venit după vreo 20 de minute, cu girofarul rotindu-se peste lanuri în amurgul care se stingea. Între timp se opriseră și 2 mașini, oameni din sat care-l cunoșteau pe Costică, femei care-și duceau mâinile la gură și dădeau din cap. Cei 3 băieți stăteau deoparte, palizi, și unul dintre ei chiar plângea.

M-am urcat cu Costică în salvare. M-a ținut de mână tot drumul, strâns, ca un copil. Din când în când întorcea capul spre mine și mă întreba, ca și cum nu-i venea să creadă:

— Tu ești, fetițo? Chiar tu?

— Eu, nea Costică. Nu-ți mai dau drumul.

„Ți-am zis eu că ajungi om mare”

La spital — un spital dintr-un oraș mic, la vreo 40 de kilometri de sat — l-au ținut 2 nopți. Avea o tăietură la cap și câteva coaste lovite, dar nimic care să nu se vindece. Rănile de pe suflet erau mai adânci decât cele de pe frunte.

Am aflat, stând pe marginea patului lui, cum ajunsese Costică în șanțul ăla. Rămăsese singur de 4 ani, de când îi murise soția. Avea 2 copii, dar unul era plecat de mult la muncă în străinătate și celălalt în capitală, cu viața lui, cu ratele lui, cu prea puțin timp să sune. Îi trimiteau bani de sărbători și o vorbă bună la telefon, și atât.

În ziua aia se dusese pe jos până la magazinul de la șosea, să-și ia niște pastile de inimă și o pâine. La întoarcere, băieții — care beau de câteva ore la umbra unui gard — se luaseră de el. Întâi în glumă. Apoi tot mai urât. Nimeni nu oprise. Trecuseră câteva mașini, spunea el, dar toate încetiniseră, se uitaseră și plecaseră mai departe.

— Credeam că mor acolo, în șanț, ca un câine, mi-a zis, privind în tavan. Și mă gândeam, Adriuța, că nimănui n-o să-i pese. Că o să mă găsească a doua zi vreun tractorist. Și tocmai atunci ai coborât tu din mașină.

Și-a întors capul spre mine. Zâmbea, cu ochii uzi.

— Ți-am zis eu. Când erai mică de-o șchioapă, ți-am zis. Fata asta o s-ajungă om mare. Toți râdeau de mine. Iaca. Om mare.

N-am mai putut. Am pus capul pe marginea patului, lângă mâna lui bătrână, și am plâns cum nu mai plânsesem de ani de zile. Iar el mă mângâia pe păr, exact ca atunci, demult, pe ulița din spatele grădinilor.

Cei 3 băieți s-au trezit a doua zi cu părinții la ușa lui Costică. Au venit toți, cu capul plecat, cu câte o plasă de mâncare și cu banii înapoi de zece ori. Unul dintre ei — cel pe care-l pusesem la pământ — a mai venit și după ce s-a externat Costică, singur, și i-a văruit gardul și i-a tăiat lemne pentru iarnă. Nu știu dacă din rușine, din frică sau pentru că, undeva, se speriase de el însuși. Poate din toate. Dar a venit.

Eu mi-am prelungit permisia cu câteva zile. Am dormit acasă, la mama, dar în fiecare dimineață treceam drumul până la Costică, îi făceam o cafea și stăteam cu el pe prispă, ca pe vremuri. Când a trebuit să plec înapoi la unitate, m-a condus până la poartă, sprijinit în baston, și mi-a făcut cu mâna până n-a mai văzut mașina.

De multe ori de-atunci m-am gândit la drumul ăla. La cât de aproape am fost să apăs pe accelerație și să-mi văd de treaba mea. Eram obosită. Nu era treaba mea. „Or fi niște băieți care se hârjonesc”, mi-aș fi putut spune. Mulți alții își spuseseră exact asta în ziua aceea și trecuseră mai departe.

Voi ați fi oprit mașina? Sau ați fi întors capul, prefăcându-vă că n-ați văzut nimic, ca să nu vă stricați seara?