Mi-a numărat bancnotele în palmă, una câte una, apăsându-le cu degetul mare, de parcă plătea la casă.
— Pentru dumneavoastră, a zis, aproape în șoaptă. Ca s-o îngrijiți pe mama mai bine. Mai cu grijă. Ceva în plus față de ceilalți. Știți dumneavoastră cum.
Era un bărbat trecut de 50 de ani, cu palton bun și ceas greu la mână, genul de om obișnuit să i se rezolve lucrurile dacă pune destul pe masă. Mama lui o adusesem cu 3 săptămâni în urmă în salonul 4, o femeie subțire cât o așchie, care abia își mai găsea cuvintele.
Eu sunt Doina. De 20 de ani spăl, hrănesc și întorc de pe o parte pe alta bătrânii de pe secția de cronici a spitalului nostru, undeva într-un oraș mic din Muntenia, între dealuri și o fabrică veche de la marginea lui. Am văzut de toate. Dar bani numărați în palmă, ca la piață, nu-mi mai ceruse nimeni până atunci.
Am rămas o clipă cu mâna deschisă și cu bancnotele în ea.
Apoi i-am închis eu pumnul la loc, peste bani. I l-am strâns cu amândouă mâinile, așa cum strângi mâna unui om la o înmormântare.
— Îi îngrijesc pe toți la fel, i-am spus. Pe toți. Fără plată în plus, fără plată în minus.
S-a uitat la mine încurcat, poate chiar jignit.
— Nu m-ați înțeles. Eu vreau doar ca mama…
— V-am înțeles foarte bine. Și tocmai de-aia n-o să iau banii. Mama dumneavoastră vă are pe dumneavoastră. Veniți zilnic, îi aduceți compot, îi aduceți cămăși curate, o țineți de mână. E norocoasă, chiar dacă acum nu pare.
L-am luat ușor de mânecă.
— Veniți puțin cu mine.
L-am dus prin salon, printre paturi, până la ultimul de lângă geam. Acolo, pe pernă, cu părul alb pieptănat frumos și dat pe spate, stătea Aurica.
Aurica are 84 de ani. Doarme puțin, mănâncă puțin și toată ziua se uită într-un singur loc: la ușa salonului. Nu la geam, nu la televizor, nu la noi. La ușă. De 2 ani se uită la ușa aia.
— Vedeți femeia asta? i-am zis. O cheamă Aurica. E aici de dinainte să vină mama dumneavoastră. O spăl în fiecare dimineață, o pieptăn, îi pun cremă pe mâini, că i se crapă pielea. Îi vorbesc. Îi spun „puica mea”, că așa îi spunea și bărbatu-său, Dumnezeu să-l ierte, mort de 15 ani.
A avut și ea un fiu. A plecat în Spania acum vreo 5 ani. La început suna. Apoi tot mai rar. De 2 ani — nimic. Nici de Paște, nici de Crăciun, nici de ziua ei. Telefonul de la capătul patului tace zi și noapte. Dar ea tot la ușă se uită. Dimineața, când intru, întoarce capul plină de speranță — și, când vede că sunt tot eu, infirmiera, se stinge un pic. În fiecare dimineață se stinge un pic.
— Femeia asta n-are pe nimeni pe lumea asta, i-am spus lui Cătălin. Pe nimeni. Așa că eu nu pot să întorc spatele nici uneia. Nici mamei dumneavoastră, nici ei. Dacă aș lua banii dumneavoastră și aș avea grijă mai mult de mama, ar însemna să am grijă mai puțin de Aurica. Și de Aurica cine să aibă grijă, dacă nu tot eu?
Cătălin s-a uitat la ea. Aurica a întors capul spre noi, cu ochii aceia albaștri, spălăciți de ani, și a zâmbit. Un zâmbet fără dinți, dar cald, un zâmbet care se agăța de orice chip nou intra pe ușă.
— Bună ziua, maică, a zis ea, cu vocea subțire ca un fir. Ai venit?
Cătălin n-a știut ce să răspundă. A deschis gura, a închis-o la loc.
— Ea crede mereu că a venit cineva pentru ea, i-am spus încet, ca să n-audă. De-aia întreabă „ai venit”. De 2 ani întreabă asta pe oricine intră.
Bărbatul acela cu palton scump și ceas greu a rămas locului. Îi tremura ceva în colțul gurii. A băgat mâna cu banii în buzunar, stânjenit, ca și cum acum îi ardeau degetele.
— Cum… cum ați spus că o cheamă? a întrebat.
— Aurica.
A dat din cap. N-a mai zis nimic. A stat câteva minute lângă patul mamei lui, i-a aranjat pătura, apoi a plecat mai devreme ca de obicei, cu capul plecat.
Am crezut că l-am supărat. Că poate se duce la doamna doctor să se plângă că infirmiera Doina l-a refuzat și l-a mai și dăscălit. Se mai întâmplase.
N-aveam de unde să știu ce avea să facă a doua zi.
Două plase, nu una
A doua zi am intrat în tură la 6 fără un sfert, pe întuneric, cu ceața atârnând peste curtea spitalului. Am făcut ce fac în fiecare dimineață: am spălat, am schimbat, am dat cu cârpa udă pe frunți, am hrănit cu lingurița pe cei care nu mai duc singuri mâna la gură. Am ajuns și la Aurica. Am pieptănat-o, i-am prins o șuviță cu o clamă, i-am pus cremă pe mâini.
— Puica mea, azi ești frumoasă ca o mireasă, i-am zis.
Ea a zâmbit și s-a uitat, cum se uită mereu, la ușă.
Pe la 10, când strângeam tăvile de la micul dejun, ușa salonului s-a deschis. Aurica a întors capul — reflexul acela al ei, în fiecare zi, de fiecare dată. Și în cadrul ușii stătea Cătălin.
Dar nu venea ca de obicei, cu o singură plasă pentru mama lui. Avea două. Una a pus-o, ca întotdeauna, pe noptiera Lenuței și s-a aplecat s-o sărute pe frunte. Pe cealaltă a ținut-o strâns în mână și, după ce a stat un pic lângă patul ei, s-a apropiat stingher de patul de lângă geam.
S-a oprit la un pas de Aurica, ca un copil care nu știe cum să înceapă.
— Bună ziua, i-a spus. V-am… v-am adus și dumneavoastră ceva.
A început să scoată din plasă, pe marginea patului, lucru cu lucru: o cămașă de noapte flanelată, moale, cu floricele mărunte. O pereche de papuci de casă îmblăniți. O pătură pufoasă, dintr-aia care nu zgârie. O cutie de bomboane de ciocolată. O cremă bună de mâini, nu ca aia ieftină de la noi.
Aurica se uita la mâinile lui cum scot, unul câte unul, lucrurile alea. Apoi și-a ridicat ochii spre el.
— Ai venit? a întrebat, ca pe oricine.
Cătălin a înghițit în sec. Bărbatul acela care în ajun îmi numărase bani în palmă a rămas o clipă fără glas. Apoi s-a aplecat spre ea și a zis, cu o voce care i s-a rupt pe la mijloc:
— Am venit, mătușă. Am venit.
Am rămas cu tava în mâini, în mijlocul salonului. Simțeam că-mi ard ochii. În 20 de ani de secție auzisem de nenumărate ori întrebarea aceea — „ai venit?” — șoptită de bătrâni către o ușă goală. Era prima dată când cineva răspundea „am venit” unei femei pe care nici măcar n-o cunoștea.
Aurica a întins o mână subțire și l-a apucat de un deget. Doar de un deget, cât a putut ea să cuprindă. Și n-a mai vrut să-i dea drumul.
Ce nu-l lăsase să doarmă
Mai târziu, pe hol, m-a oprit. Își tot învârtea cheile de la mașină în mână, ca și cum nu știa unde să le pună.
— N-am putut să dorm azi-noapte, mi-a zis. Am tot văzut femeia aia întorcând capul spre ușă. Și mi-am adus aminte de tata.
Mi-a povestit atunci, pe holul acela cu miros de var și de dezinfectant, că tatăl lui murise tot într-un spital, acum mulți ani, pe vremea când Cătălin era tânăr și alerga după afaceri și după bani, și că ajunsese la el mult prea rar. Că într-o dimineață îl sunase o asistentă să-i spună că bătrânul întrebase de el toată noaptea — și, până să lase el totul și să ajungă, tatăl se stinsese. Singur.
— De-aia am vrut să vă plătesc, mi-a zis, fără să mă privească în ochi. Nu ca să fac pe grozavul. Ca să-mi cumpăr liniștea. Ca să nu mai simt niciodată ce-am simțit atunci. Iar dumneavoastră mi-ați închis pumnul peste bani și m-ați dus fix la femeia care se uită la ușă exact cum s-o fi uitat, în noaptea aia, și tata.
N-am știut ce să-i răspund. I-am pus doar o mână pe umăr, așa cum pun mâna pe umărul copiilor care își conduc părinții la poarta secției noastre și pleacă apoi cu vinovăția aia care nu-i mai lasă.
De atunci, Cătălin a venit în fiecare zi și s-a împărțit între două paturi. Stătea o jumătate de oră la mama lui, o jumătate la Aurica. Îi aducea Auricăi compot de vișine, că descoperise că-i place acrișor, și în fiecare vineri câte un corn cu ciocolată. Într-o sâmbătă a venit cu fata lui, o adolescentă de 16 ani, care la început s-a codit lângă ușă, dar până la urmă s-a așezat pe marginea patului și i-a citit Auricăi dintr-o carte cu povești. Bătrâna a adormit ținând-o de mână.
Și s-a întâmplat ceva ce nu mai văzusem în 2 ani: Aurica a început să se uite mai puțin la ușă. Nu pentru că nu mai spera — ci pentru că acum ușa aia chiar se deschidea și pentru ea. Dimineața, când o pieptănam, mă întreba: „Vine băiatul azi?” Și eu îi spuneam: „Vine, puica mea. Vine.” Și venea.
Cel care a rămas
Lenuța, mama lui Cătălin, s-a stins la vreo 6 săptămâni după ziua cu banii. Liniștită, într-o după-amiază, cu mâna lui într-a ei. Am crezut că, odată cu ea, avea să plece și Cătălin, că n-o să-l mai vedem. Așa se întâmplă mai mereu: se duce bătrânul, se duce și familia, iar salonul se golește dintr-odată de pașii lor.
Dar a treia zi după înmormântare, Cătălin a intrat pe ușă. Singur, cu ochii roșii, cu o plasă în mână. S-a dus drept la patul de lângă geam.
— Am rămas fără mama, i-a spus Auricăi și s-a așezat pe scaunul de lângă ea. Dar, dacă mă primiți, mai trec pe la dumneavoastră.
Aurica l-a mângâiat pe cap, așa cum mângâi un copil, și i-a zis:
— Treci, maică. Treci. Că și eu am rămas fără toți ai mei.
Doi oameni singuri, care de-acum se aveau unul pe altul.
Câteva luni mai târziu, Aurica a împlinit 85 de ani. În dimineața aia am spălat-o, am pieptănat-o, i-am pus cămașa de noapte cu floricele și i-am prins la piept o floare adevărată, dintr-un ghiveci de pe pervaz. Am așezat-o în fotoliul de lângă geam, cu o pernă la spate.
La prânz a venit Cătălin. Cu soția. Cu fata. Cu un tort mic, cu 2 lumânări aprinse în loc de 85, că atâtea încăpeau. Au cântat „La mulți ani” încet, ca să nu-i sperie pe ceilalți bătrâni, dar până la urmă a prins tot salonul, chiar și cei care abia mai vorbeau, îngânând fiecare cum putea.
Și atunci am văzut ceva ce n-o să uit cât oi trăi: Aurica nu se mai uita la ușă. Se uita la oamenii din jurul ei, la mâinile care-i țineau tortul, la fata care-i punea floarea mai bine. Pentru prima dată în 2 ani, nu mai aștepta pe nimeni — pentru că veniseră deja.
Uneori mă gândesc că, dacă aș fi luat banii aceia în palmă în ziua aia, i-aș fi netezit poate mamei lui Cătălin perna mai des. Dar Aurica ar fi rămas tot cu ochii la ușă, în fiecare dimineață, până în ultima. În loc de asta, un om cu palton scump a învățat să spună „am venit” — și o bătrână uitată de toți a mai apucat să audă, o dată, un „La mulți ani” cântat pentru ea.
Eu tot îmi văd de tura mea. Spăl, hrănesc, pieptăn, spun „puica mea”. Dar de fiecare dată când intru dimineața pe ușa vreunui salon și văd un cap întorcându-se spre mine, plin de speranță, apoi stingându-se puțin când vede că sunt tot eu, mă gândesc la același lucru.
Câți bătrâni se uită acum, chiar în clipa asta, la o ușă pe care nu intră nimeni? Și pe câți dintre ei i-ar schimba tot un singur cuvânt: „am venit”?
Vrei mai multe rețete delicioase?
Urmărește-ne pe Facebook pentru rețete noi în fiecare săptămână.