Bunicul a murit la 3 săptămâni după bunica. În certificat scrie „stop cardiac”, dar noi toți, ăștia din familie, știm ce l-a ucis de fapt…

În dimineața aceea, bunicul a pus două căni pe masă, ca în fiecare zi de 51 de ani, și abia după ce a turnat cafeaua în amândouă și-a adus aminte că bunica nu mai era.

A rămas cu ibricul în mână, uitându-se la cana ei, la aburul care se ridica degeaba spre tavan. Apoi a împins-o încet, cu dosul palmei, până la marginea mesei. N-a vărsat-o. N-a spălat-o. A lăsat-o acolo, plină, și a băut tăcut din a lui, cu ochii pe nămeții din curte.

Eu tocmai intram cu un braț de lemne. Am văzut tot. N-am zis nimic. Ce să spui unui om care de 3 săptămâni pune la masă un loc pentru o moartă?

Bunicii mei, Gheorghe și Ileana, au trăit împreună 51 de ani, într-o casă bătrânească de la marginea Hunedoarei. O casă cu prispă scâlciată, cu șură în spate și cu o sobă care trăgea prost de când mă știu. S-au luat el la 25 de ani, ea la 22, și de atunci n-au mai stat despărțiți nici cât ține un târg.

Toată copilăria i-am auzit ciondănindu-se. Nu era zi de la Dumnezeu în care să nu se ia la harță pe câte-un nimic.

— Fă, muiere, iar ai pus sarea unde nu trebuie! striga el de la masă.

— Da’ tu, Gheorghe, iar ai fumat în șură, că-ți put cămășile de la o poștă! îi întorcea ea, fără să ridice capul de pe lucru.

Se certau pe sare, pe lemne, pe televizor, pe găini. Pe orice. Un străin care ar fi trecut pe drum ar fi zis că nu se pot suferi.

Dar eu știam altceva. Știam că în fiecare dimineață, înainte să se lumineze bine, bunicul se scula primul, punea ibricul pe plită și-i ducea bunicii cafeaua la pat. În aceeași cană ciobită, cu același gest, de zeci de ani. Nu i-a spus niciodată „te iubesc” — cred că i-ar fi ars gura. Îi ducea cafeaua. Aia era.

Și cămășile alea care-i puțeau a tutun — bunica i le cârpea în tăcere, seara, la lumina becului. Le întorcea pe dos, căuta ruptura și cosea mărunt, cu ață care nu se potrivea niciodată la culoare. Am întrebat-o odată de ce nu-l ceartă mai tare pentru fumat. A ridicat din umeri și a zis: „Lasă-l, că de-aia mi l-a dat Dumnezeu, să am ce cârpi.”

Bunica s-a stins prima. Iarna, într-o noapte, în somn, fără să facă zgomot, fără să deranjeze pe nimeni — exact cum trăise. Dimineața, bunicul i-a dus cafeaua la pat, ca-n fiecare zi de 51 de ani. Și n-a mai avut cui.

La înmormântare n-a scos o lacrimă.

A stat drept, în paltonul lui negru, cu căciula în mână și cu batista ei strânsă în pumn — o batistă albă, cu floricele cusute pe colț, de mâna ei. Femeile din sat plângeau, noi, nepoții, plângeam, iar el stătea acolo ca un stâlp, uscat la ochi. Se minunau toți în urma lui: „Ptiu, tare-i bătrânul, Doamne, ce tărie!”

Nu era tare. Am înțeles asta abia mai târziu. Nu era tare deloc. Era deja plecat pe jumătate după ea. Un om nu plânge după celălalt când simte că oricum îl ajunge din urmă în câteva zile.

De-atunci s-a stins văzând cu ochii. A încetat să mai mănânce. Îi puneam în față ciorbă caldă, ce apuca fiecare să-i ducă, iar el mișca lingura de două-trei ori prin farfurie și o lăsa. „Nu mi-e foame, mamă”, zicea, deși slăbise de-i atârnau hainele pe el.

Punea în fiecare dimineață două căni pe masă. Din 51 de ani de mână care întinde a doua cană fără să se mai gândească. Și apoi, când își dădea seama, o împingea încet pe-a ei la o parte și rămânea cu privirea în gol.

Se ducea zilnic la cimitir. Pe ger, prin nămeți până la genunchi, cu bățul într-o mână și cu batista în cealaltă. Îl întrebam unde se duce, deși știam.

— Mă duc la Ileana mea, zicea. Atât. „La Ileana mea.”

Stătea lângă cruce până se făcea seară

La început mă duceam după el, cu gândul să-l aduc acasă înainte să înghețe. Îl găseam în același loc, la marginea cimitirului, cu mâna goală pusă pe crucea proaspătă, ca și cum ar fi ținut-o pe bunica de umăr. Nu se ruga cu glas tare. Vorbea încet, pe îndelete, așa cum vorbise cu ea toată viața.

— Ai văzut, fă, că iar mi-au înfundat soba? l-am auzit odată. Tu știai unde-i sârma aia. Eu nu mai găsesc nimic fără tine.

Se oprea, ca și cum aștepta răspunsul. Și pe urmă dădea din cap, de parcă îl primise.

Îi ziceam că îngheață, că bate crivățul, că se face noapte. Ridica mâna a lehamite.

— Mai stau puțin cu ea. Ei nu-i place să plec așa, repede.

Într-o seară l-a găsit vecina, Viorica, la ceas de amurg, stând nemișcat lângă cruce cu zăpada prinsă pe umeri și pe căciulă. Îl striga și el nu răspundea. S-a speriat, a crezut ce era mai rău. Dar bunicul doar se uita în pământ, adâncit în el, și nu simțea nici gerul, nici întunericul. L-a luat de braț și l-a adus până acasă aproape pe sus. Mi-a povestit după aceea, cu lacrimi în ochi, că pe drum bunicul îi tot spunea: „Lasă-mă, Viorică, lasă-mă, că e frig și-i acolo singură, n-a fost niciodată singură noaptea.”

Am chemat medicul de la dispensar. L-a ascultat, i-a măsurat tensiunea, a scris ceva pe o hârtie. Mi-a spus cu jumătate de gură ce știam și eu. Că inima e obosită. Că la vârsta lui, după o viață trăită lângă cineva, se întâmplă. Că nu prea e leac pentru asta. „Are nevoie să mănânce și să vrea să trăiască”, a zis, strângându-și geanta. „Cu primul mai putem face ceva. Cu al doilea, nu depinde de noi.”

Am încercat tot. L-am mutat la mine în casă câteva zile, să nu fie singur. N-a rezistat. „Aici nu-i patul meu, mamă, aici nu miroase a ea.” L-am dus înapoi. Am pus-o pe mama să-i gătească exact ce-i făcea bunica — fasole cu ceapă prăjită, mămăligă cu brânză frământată. Mânca trei linguri, „ca să nu vă supăr”, și lăsa restul.

Într-o după-amiază l-am prins în camera din față cu una dintre cămășile lui vechi în poală. O întorcea pe dos, îi căuta un tiv, trecea degetul peste o cusătură făcută de bunica, cu ață verde pe pânză maro. Stătea așa, cu degetul pe cusătura ei strâmbă, și tăcea.

— Vezi? mi-a zis, fără să ridice ochii. Aici a cusut ea. Nu se potrivea ața niciodată. Toată viața m-am plâns că nu se potrivește ața. Acu’ n-aș mai da cusătura asta pe tot aurul din lume.

Și-a dus cămașa la nas și a mirosit-o lung, ca și cum ar fi căutat-o pe ea în ea. Am ieșit din cameră ca să nu mă vadă cum plâng.

Dimineața în care nu mai erau două căni de umplut

M-am dus într-o dimineață de ianuarie să-i duc lemne și să-i aprind focul, cum făceam de câteva săptămâni. Era liniște în casă. Prea multă liniște. Nu sfârâia ibricul, nu se auzea radioul lui hârâit pe care-l dădea tare de dimineață.

Pe masa din bucătărie erau două căni goale, întoarse cu gura în jos, spălate și puse la scurs. Le pregătise din seara de dinainte, ca întotdeauna. Pentru amândoi.

L-am găsit în pat, în camera din față, întins pe spate, cu fața împăcată, cum n-o mai văzusem de trei săptămâni. Nici urmă de zbucium. Parcă adormise mulțumit. În mâna dreaptă, strânsă la piept, ținea batista ei albă cu floricele cusute pe colț. Nu-i dăduse drumul nici în somnul de pe urmă.

Am rămas în ușă, cu brațul de lemne în mâini, și n-am putut să intru. Am stat acolo, prostit, minute în șir. Afară ningea mărunt și liniștit, la fel ca-n noaptea în care se dusese și ea.

A murit la 3 săptămâni după bunica. În certificat, medicul a scris „stop cardiac”. Așa se scrie. Așa trebuie. Dar noi toți, ăștia din familie, știm ce l-a ucis de fapt. Nu inima i-a cedat. Inima lui plecase deja după ea, în noaptea aceea de decembrie, și restul trupului a mai umblat trei săptămâni prin casă din obișnuință, punând două căni pe masă, până s-a lăsat și el.

L-am înmormântat lângă ea. N-am mai făcut groapă nouă departe — l-am pus alături, sub aceeași cruce, pe care meșterul a scris amândouă numele, Gheorghe și Ileana, cu anii lor și cu vorbele pe care le-a ales mama: „Împreună 51 de ani. Împreună mai departe.”

Când preotul citea, a stat mai mult ca de obicei. Iar femeile din sat, aceleași care se minunaseră cât e de tare la înmormântarea bunicii, plângeau acum și ziceau printre ele: „Nu s-a putut, săracul, fără ea. N-a vrut să mai poată.”

Batista am pus-o cu el, în mână, așa cum am găsit-o. Mi s-a părut că-i a lor, că nu-i a noastră s-o ținem.

Acum, când mă duc la cimitir și le pun o lumânare la amândoi deodată, sub crucea cu două nume, mă gândesc la cănile alea. La cana pe care o împingea tăcut la o parte în fiecare dimineață. Toată viața s-au certat pe sare și pe fum de țigară, și n-au fost în stare să stea despărțiți nici 3 săptămâni.

Voi mai credeți că există azi iubire atât de adâncă? Lăsați o inimă dacă ați cunoscut și în familia voastră doi oameni care nu s-au putut despărți nici măcar de moarte.