De 9 ani plecasem la muncă în Spania și nu mai fusesem acasă de Paște. Anul ăsta am venit fără să anunț pe nimeni, dar când am ajuns în curte, masa era pusă și pentru mine…

— Ți-am pus farfuria la masă, ca în fiecare an. Dacă vii, vii.

Așa îmi spunea mama în noaptea de Înviere, la telefon, cu clopotele bătând undeva în spatele ei, la biserica din sat. În fiecare an aceleași vorbe, spuse liniștit, fără niciun reproș. Și eu, în fiecare an, râdeam și îi ziceam că e o prostie să lase o farfurie goală la capătul mesei, că se strânge praful în ea degeaba.

De 9 ani munceam pe un șantier lângă Valencia. 9 Paști la rând îmi promisesem că vin acasă, în satul meu din Vrancea, și de 9 ori găsisem o scuză. Un an era o comandă mare, care nu suferea amânare. Alt an, biletele prea scumpe tocmai atunci. Alt an eram prea obosit, prea sec, prea plin de praf de ciment ca să mai am chef de drum.

Adevărul e că mă temeam. Nu de drum. De ce aveam să găsesc acasă.

Mă temeam că mama a îmbătrânit prea mult cât n-am fost eu acolo. Că are mâinile mai subțiri, spatele mai adus. Că tata, care oricum nu vorbea mult, s-a închis de tot în el. Îmi era mai ușor să-i țin așa cum îi lăsasem, tineri în capul meu, decât să văd cu ochii mei ce fac 9 ani dintr-un om.

Anul ăsta, cu două zile înainte de Paște, am ieșit de pe șantier, m-am urcat în mașină și n-am spus nimănui nimic. Nici mamei. Nici lui frate-meu. Nimănui.

Am condus 30 de ore aproape fără oprire.

Am trecut prin Franța noaptea, prin nordul Italiei în zori, prin toată Ungaria cu ochii arși de nesomn și cu o cafea rece între picioare. La un moment dat, pe o autostradă pustie, mi-au dat lacrimile fără motiv, așa, de oboseală și de dor amestecate, și n-am putut să le opresc.

Cu cât mă apropiam, cu atât îmi era mai frică.

Îmi tot repetam ce am să spun când o să deschid poarta. Nu-mi ieșea nimic. Toate cuvintele mi se păreau prea puține pentru 9 ani.

Am intrat în sat duminică dimineața, pe la nouă. Era senin. Un aer de primăvară cum nu mai simțisem de mult, umed și verde și dulce, cu miros de liliac pe lângă garduri. Clopotul de la biserică bătea rar, a sărbătoare. Pe uliță nu era nimeni — toți erau la masă, în curți.

Am oprit mașina puțin mai departe de poartă, ca să nu se audă motorul. Nu știu de ce. Poate voiam să-i văd întâi eu pe ei, înainte să mă vadă ei pe mine.

Am mers pe jos ultimii pași. Și de la poartă am simțit mirosul. Cozonac. Friptură. Fum subțire de la cuptorul de afară. Mirosul ăla mi-a intrat drept în piept și m-a făcut, la 41 de ani, cât un copil.

Prin scândurile porții se vedea masa pusă în curte, sub nuc, la umbră. Fața de masă cu flori, aceeași pe care o știam de când eram mic. Ouăle roșii într-un castron. Pâinea. Și farfuriile așezate frumos, una lângă alta.

Le-am numărat din ochi, fără să vreau.

Erau tot atâtea ca întotdeauna. Ca și cum n-ar fi lipsit nimeni. Ca și cum familia ar fi fost întreagă, toți la locurile lor.

Și la capăt, la locul unde stăteam eu când eram copil, între mama și fereastra bucătăriei, era o farfurie goală.

Curată. Așezată cu grijă. Cu furculița și cuțitul lângă ea, drepte. Cu un ou roșu pus alături, singur.

Mi s-a pus un nod în gât de nu mai puteam înghiți.

De 9 ani. De 9 Paști. Farfuria aia goală, în fiecare an, la locul meu. Eu credeam că mama spune vorbe la telefon, ca să mă mai tragă de mânecă. Iar ea chiar o punea. O spăla, o ștergea, o așeza acolo și se uita la ea toată ziua.

Am rămas cu mâna pe poartă și n-am putut să o deschid.

Farfuria de la capătul mesei

Nu știu cât am stat așa. Poate un minut. Poate mai puțin. Mi se părea că, dacă intru, se sparge ceva — un vis pe care mă temeam că-l stric.

Atunci poarta a scârțâit sub mâna mea. Un scârțâit pe care îl știam de copil, subțire, ca o vorbă. Și mama, care se apleca chiar în clipa aia peste castronul cu ouă, a ridicat capul.

Avea un ou roșu în mână. A rămas cu el între degete, nemișcată, ca și cum nu i-ar fi venit să creadă. Am văzut-o cum îmbătrânise — părul mai alb decât mi-l aminteam, adus puțin de spate, cu un șorț peste rochia de sărbătoare. Dar ochii erau aceiași. Ochii cu care mă certase și mă mângâiase toată viața.

N-a țipat. N-a scăpat oul din mână. S-a ridicat încet, drept, și m-a privit lung, de parcă voia să fie sigură că sunt eu și nu i se năzare.

— Știam eu, a zis într-un târziu, cu o voce care abia se ținea. Știam eu că nu lași farfuria asta goală la nesfârșit.

Atâta. Nimic mai mult. Fără reproș, fără „unde ai fost”, fără „9 ani, Marius”. Doar atât, ca și cum mă așteptase în dimineața aia, nu de 9 ani.

Am lăsat geanta din mână acolo, în praful din curte, și am mers la ea. Am cuprins-o și am simțit cât de mică se făcuse, cât de ușoară. Mirosea a cozonac și a busuioc și a mama, mirosul ăla pe care nu-l poți descrie nimănui, dar pe care îl recunoști dintr-o mie. A pus oul roșu pe masă, cu grijă, ca să nu-l spargă, și abia apoi m-a strâns cu amândouă brațele.

— Nu plânge, mi-a zis ea, deși ei îi curgeau lacrimile pe obraz. E zi de bucurie. Hristos a înviat.

N-am putut să-i răspund. Mi se rupsese ceva în gât. Am dat doar din cap, ca un prost, ca un copil de 41 de ani care nu mai știe să vorbească.

Tata a ieșit ultimul

Ușa casei s-a deschis atunci. Tata.

A ieșit încet, sprijinindu-se cu o mână de tocul ușii. Slăbise. Mergea mai greu decât îl țineam minte, cu pași mărunți, atent. S-a oprit pe prima treaptă și m-a privit. Un om care toată viața nu spusese două vorbe la rând când putea să tacă.

Am făcut eu pasul spre el. M-am dus și l-am luat în brațe cum nu-l mai luasem de când eram copil, când încă îndrăzneam. L-am simțit cum tremură puțin, nu de bătrânețe, de altceva.

Nu mi-a zis nimic. M-a bătut de două ori pe umăr, apăsat, cu palma aia mare și aspră pe care o știam de-o viață. Atât. Dar în bătaia aia era tot ce n-a spus el vreodată cu gura. Toți anii în care întrebase de mine fără să sune el, toate serile în care ieșise în poartă când auzea o mașină pe uliță și se întorsese în casă când nu era a mea.

Mai târziu, mama mi-a spus la ureche, când tata s-a dus să aducă vinul din pivniță:

— În fiecare seară mă întreabă dacă ai sunat. În fiecare seară, Marius. Și când nu suni, iese în curte și fumează o țigară, deși doctorul i-a zis să se lase.

M-am uitat după el, cum cobora scările spre pivniță, cu spatele lui adus, și mi-a fost rușine. O rușine bună, care te curăță, nu care te îngroapă. Trimisesem bani în toți anii ăștia. Trimisesem pachete de Crăciun, coletul cu cafea, cu ciocolată, cu bani puși între haine. Le trimisesem de toate. Numai pe mine nu mă trimisesem niciodată.

Ne-am așezat la masă. Mama m-a pus la locul meu — la capăt, între ea și fereastra bucătăriei. La farfuria goală. A luat-o în mână, a privit-o o clipă, și abia atunci am înțeles că, pentru ea, farfuria aia nu fusese niciodată goală. Fusese plină cu mine, cu tot ce-i lipsea din mine, în fiecare Paște.

A pus în ea friptură, o bucată de cozonac, un ou roșu. Mi-a umplut-o cum umpli ceva ce ai așteptat multă vreme să umpli.

— Mănâncă, mi-a zis. Ești numai piele și os. Ce mâncați voi acolo, în străinătate?

Am ciocnit ouăle roșii, toți trei. „Hristos a înviat”, „Adevărat a înviat”, cuvintele alea pe care le auzisem la telefon 9 ani la rând, dar altfel sună când le spui privind omul în ochi, nu printr-un ecran.

Pe la prânz a venit și frate-meu, cu nevasta și cu cei doi copii, care aproape că nu mă mai știau. Băiatul cel mic s-a uitat la mine ca la un străin și a întrebat-o pe maică-sa în șoaptă cine e domnul. „E unchiul Marius, prostuțule”, i-a spus ea. Și m-a durut și asta — că, pentru un copil din familia mea, ajunsesem un domn.

Dar am stat până seara la masa aia, sub nuc. Am povestit despre Spania, despre șantier, despre căldura de acolo, despre cât de departe e totul. Tata asculta și dădea din cap. Mama se ridica mereu să mai aducă ceva, deși masa era plină, doar ca să aibă un motiv să treacă pe lângă mine și să-mi pună mâna pe umăr.

Spre seară, când s-au mai potolit toate, am ieșit în poartă cu tata. Fuma. I-am zis:

— Ți-a zis doctorul să te lași.

El a tras un fum, s-a uitat în lungul uliței și mi-a răspuns, târziu:

— Mă las acum, că ai venit.

Și a stins-o de stâlpul porții, pe jumătate.

În seara aia am hotărât ceva ce ar fi trebuit să hotărăsc de mult. Că anul viitor nu mai vin cu mașina 30 de ore, ca un hoț, fără să anunț. Că nu mai las 9 ani să treacă între o îmbrățișare și alta. Banii se strâng și se pierd, șantierele se termină și încep altele, dar omul care-ți ține un loc la masă nu te așteaptă la nesfârșit.

Farfuria aia goală mă așteptase 9 ani. Am jurat, în poartă, lângă tata, că n-o mai las goală niciun Paște cât o să pot ajunge la ea.

Voi câți dintre voi aveți acasă pe cineva care vă ține locul la masă — o mamă, un tată, o bunică — și tot amânați de la un an la altul „că mai e timp”? Cât credeți că mai e?