Mă dusesem la piață doar după o varză pentru borș. Atât aveam în cap în dimineața aia: o varză bună, o legătură de pătrunjel, poate niște morcovi dacă erau frumoși. Ilinca cerea de 3 zile borș cu smântână, ca la bunica.
La taraba cu legume m-am întâlnit cu Geta, fosta noastră vecină de bloc, de pe vremea când stăteam în Ploiești, la etajul 3. Ne mutaserăm de acolo de vreo 5 ani și n-o mai văzusem de mult.
M-a recunoscut imediat. Dar în loc să zâmbească, s-a oprit cu punga în mână și m-a privit ciudat. Un fel de privire pe care n-o uiți: jumătate milă, jumătate jenă.
— Nicoleta… tu ești? a zis încet.
— Eu, Geta. Ce mai faci?
A dat din cap, a mutat privirea la varza din mâna mea, apoi iar la mine. Am simțit cum caută cuvintele, cum le întoarce pe limbă înainte să le scoată.
— Voi… voi tot împreună sunteți? Tu și Sorin?
— Păi cum să nu fim, am râs. De 14 ani.
Am spus-o cu o mândrie proastă, cum spui un lucru de care ești sigur.
Geta a tăcut o secundă prea mult.
— Nicoleta, poate nu e treaba mea… Dar ieri l-am văzut pe Sorin în centru. Se plimba de mână cu o femeie. Și era și un copil mic cu ei, într-un cărucior.
Am râs, pentru că mi s-a părut o prostie.
— Nu, l-ai confundat. Sorin e plecat cu tirul, e în cursă în Ungaria de 4 zile.
Geta nu s-a certat cu mine. Doar s-a uitat în jos și a zis, aproape în șoaptă:
— Poate m-am înșelat.
Dar felul în care a spus-o… nu se înșelase. Și eu am știut, în secunda aia, că nu se înșelase.
Varza mi-a alunecat din mână. S-a rostogolit pe jos, printre picioarele oamenilor, până sub taraba cu roșii. O femeie s-a aplecat, mi-a dat-o înapoi, „v-a scăpat, doamnă”, dar eu n-o mai auzeam.
Sorin era în cursă. Îmi trimisese poză cu tirul dimineață. „Trec de Arad, te pup, sărut-o pe Ilinca.”
Sau nu era.
L-am sunat de 3 ori. Nimic. I-am scris: „Ești bine? Unde ești?” Mi-a răspuns abia după 20 de minute: „În vamă, la coadă. Vorbim diseară, te pup.”
Inima aia de la sfârșitul mesajului m-a durut cel mai tare.
Nu i-am spus nimic. M-am dus acasă, am făcut borșul, i-am dat de mâncare Ilincăi, am ascultat-o cum îmi povestește de la școală. Și tot timpul aveam în cap căruciorul ăla. Copilul ăla mic. Mâna pe care o ținea altcineva.
Două zile mai târziu, Sorin a venit acasă. Mirosea a motorină și a colonia lui obișnuită. A pus punga cu cadouri pe masă, a luat-o pe Ilinca în brațe și mi-a zis „ce faci, frumoaso?”, exact ca de fiecare dată.
L-am lăsat s-o culce pe fată. Apoi am pus telefonul pe masă, cu poza pe care mi-o trimisese Geta.
— Cine e, Sorin?
N-a mai zis nimic de vamă. N-a mai zis nimic de Arad. S-a așezat pe scaun și și-a luat capul în mâini.
Și atunci am aflat. Nu era o aventură de-o noapte. Era o a doua familie. O femeie și un copil de vreo 2 ani, într-un orășel la câțiva kilometri de noi, la Băicoi. „Cursele” lungi, delegațiile, nopțile în care „dormea în tir la benzinărie” — toate erau acolo, la 20 de minute de mine. De 3 ani.
Am stat trează toată noaptea pe marginea patului. Nu am țipat, n-am spart nimic. Mă uitam la el cum doarme și mă întrebam cum a putut să mă privească în ochi 3 ani și să mă pupe pe frunte în fiecare dimineață.
Dimineața i-am spus un singur lucru: să-și ia geanta și să plece.
A plâns. A bătut la ușă săptămâni întregi, suna, aducea flori, jura că le lasă pe ele, că fără mine și Ilinca nu e nimic. Într-o seară a stat 2 ore pe preș, în fața ușii. Nu i-am mai primit înapoi.
Divorțul a durat luni de zile, cu drumuri la notar și avocat, cu ancheta pentru Ilinca. Dar l-am dus până la capăt.
Și după ce s-a terminat, a început altceva: a început s-o cumpere pe Ilinca. Telefon nou, haine scumpe, bicicletă, tot ce arăta cu degetul. Eu nu puteam concura din salariul de fabrică — și nici nu voiam. Nu voiam ca fata mea să creadă că dragostea se măsoară în cadouri.
Iar într-o zi i-a adus cadoul cel mai ciudat: un motan fără păr, roz, zbârcit, cu ochi mari, un soi scump de rasă. Ilinca s-a lipit imediat de el, l-a botezat Chico și dormea cu el în pat.
Numai că motanul a rămas la mine în casă, nu la Sorin. Mânca doar conserve de zeci de lei, se urca pe masă și îmi zgâria canapeaua și tot ce prindea. De câte ori îl vedeam, îmi aminteam de el.
Și într-o seară, motanul ăla pe care îl uram — cadoul bărbatului care mă mințise 3 ani — a făcut ceva ce m-a pus într-o situație pe care n-am s-o uit cât trăiesc.
Ce era în canapea
Era o seară de miercuri, târziu. Ilinca adormise cu Chico la picioarele patului, ca de obicei. Eu strângeam vasele în bucătărie și ascultam cu o ureche televizorul lăsat pornit în sufragerie. Afară ploua mărunt, din ăla de toamnă care nu se mai oprește.
La un moment dat am auzit iar zgâriatul lui. Un scârțâit sec, insistent, de gheare băgate în material. Îl mai auzisem de zeci de ori și de fiecare dată strigam la el să înceteze. Motanul se apucase de piciorul canapelei, jos de tot, unde pânza aia subțire acoperă scheletul de lemn. O rupsese de câteva zile și băga laba înăuntru, până la umăr, întorcând capul într-o parte, de parcă vâna ceva ce eu nu vedeam.
M-am dus să-l alung, cu o farfurie udă încă în mână. L-am luat de ceafă, l-am pus deoparte, și m-am aplecat să văd cât stricase. Pânza era sfâșiată de tot, atârna în fâșii. Și acolo, împinsă adânc între lemn și tapițerie, unde nu ajunge mâna unui om care doar stă pe canapea, era o pungă.
O pungă de plastic de la un supermarket, făcută ghem și legată strâns cu o bandă adezivă îngălbenită.
Am rămas pe vine, cu genunchii pe covor, și n-am mai auzit televizorul. Am tras de ea. Nu voia să iasă — cineva o îndesase acolo cu mâna, o împinsese cât de departe se putea. Am rupt eu însămi restul de pânză și am scos-o.
Am dezlipit banda cu unghia. Înăuntru era o altă pungă, mai mică. Iar în ea, teancuri de bani. Bancnote de 200 și de 100, prinse cu elastice, unele mai vechi, altele aproape noi. Și, împăturită în patru, o hârtie.
Mi-au tremurat mâinile atât de tare că mi-a scăpat un teanc pe jos, exact acolo unde îmi scăpase varza în piață, cu luni în urmă. Am rămas cu privirea la ei, împrăștiați pe covor, lângă un motan fără păr care se așezase liniștit și își lingea o labă, ca și cum n-ar fi făcut nimic.
A doua zi, după ce am dus-o pe Ilinca la școală, m-am așezat la masa din bucătărie și i-am numărat. 22.000 de lei. Douăzeci și două de mii de lei, în casa mea, în canapeaua pe care stătusem seară de seară, la telejurnal, cu el lângă mine.
Am despăturit și hârtia. Era un contract de închiriere. Un apartament cu două camere, în Băicoi. Chiriaș: Sorin. Pe numele lui, semnat de mâna lui, cu semnătura aia pe care o știam de 14 ani. Datat de acum aproape 3 ani. Sub el, prinse cu o agrafă, câteva chitanțe de chirie și una de la un magazin de mobilă pentru copii.
De ce bătea la ușă
Am stat mult cu hârtia aia în mână. Și pe măsură ce o citeam, mi se așezau în cap lucruri pe care nu le înțelesesem la vremea lor.
Îmi aminteam cum, cu 2 ani în urmă, Ilinca avusese nevoie de un aparat dentar. Costa mult, iar eu amânasem, strânsesem leu cu leu din salariu, luasem în plus ore la fabrică. Îl întrebasem pe Sorin dacă n-avem de nicăieri, iar el ridicase din umeri: „De unde, Nico? Din ce câștig eu abia acoperim ratele și mâncarea. Doar știi.” Și eu știam. Îl crezusem. Numărasem monede pentru dintele fetei, în timp ce în canapeaua din spatele meu erau 22.000 de lei.
Îmi aminteam iarna în care se stricase centrala și înghețasem 3 zile, până am făcut rost, tot eu, de bani de reparație. „Vezi că mai avem puțin până la salariu”, îmi zicea. Îmi aminteam cum îmi număra el mie banii de piață, cu grijă, „să nu dăm mai mult decât trebuie”.
Nu era doar celălalt pat, celălalt copil, cealaltă femeie. Era și asta: mă mințise și cu banii. Ținuse deoparte, în casa în care trăiam amândoi, o rezervă despre care eu nu știam nimic, în timp ce mie îmi spunea că suntem la limită. Bani strânși probabil din cursele lui, din navete, din ce mai lua în plus — puși deoparte nu pentru noi, ci pentru el. Pentru viața cealaltă, de la Băicoi, sau pentru ziua în care ar fi trebuit s-o ia de la capăt fără mine.
Și atunci am înțeles de ce bătuse el așa disperat la ușă, săptămâni întregi. Nu doar din dragoste, nu doar din remușcare. Îl dădusem afară dintr-o dimineață în alta, cu geanta în mână, fără să-i las timp să caute nimic. Iar în casa aia, în canapea, rămăsese ceva ce nu putea recupera fără să recunoască tot. Nu putea să-mi spună „Nico, dă-mi banii din canapea”, pentru că atunci ar fi trebuit să-mi explice de unde 22.000 de lei pe care jurase că nu-i avem.
De aia stătuse 2 ore pe preș, în ploaie. De aia sunase și implorase. Nu de mine. De punga aia îndesată în lemn.
M-am ridicat, am pus banii înapoi în pungă și am rămas mult timp în picioare în mijlocul sufrageriei. Aș fi putut să-l sun. Să-i arunc totul în față. Să-i spun ce știu. Dar la ce bun? Nu mai voiam nici scandal, nici explicații, nici o ultimă discuție în care el să-și caute cuvintele, așa cum și le căutase Geta între tarabe.
M-am dus la o bancă și am deschis un cont pe numele Ilincăi. Am pus acolo banii, până la ultimul leu. Nu erau ai mei și nu erau ai lui. Erau ai copilului pe care el încerca s-o cumpere cu telefoane și biciclete, în timp ce ani de zile o lăsase pe mine să număr monede pentru dintele ei.
Din banii ăia i-am plătit Ilincăi controlul la dentist, pe care îl tot amânasem. I-am plătit excursia cu școala la Sibiu, prima ei excursie mai lungă, de la care s-a întors cu obrajii roșii și cu o magnetuță pe care mi-a lipit-o pe frigider. Restul stă acolo, pentru ea, pentru mai târziu.
Pe Chico l-am ținut. M-am gândit o clipă să-l dau, să scap și de ultima urmă a lui Sorin din casă. Dar Ilinca îl iubește, doarme cu el, îi povestește lui lucruri pe care mie nu mi le mai spune de când s-a rupt familia. Și, dacă e să fiu sinceră, nu mai pot să-l urăsc.
Îl privesc acum altfel, motanul ăla urât și scump, care mânca de zeci de lei pe zi și îmi zgâria toată casa. Cadoul cu care tatăl ei voia să cumpere iubirea fetei a fost, până la urmă, singurul din toată povestea asta care mi-a spus adevărul întreg. El a scos la lumină ce ascunsese un om întreg, 3 ani, între mine și el, la o palmă de locul unde dormeam.
Uneori, seara, când Ilinca doarme, îl iau pe genunchi și-l mângâi pe pielea aia zbârcită și caldă. Toarce. Iar eu mă gândesc că, de câte ori credem că am rămas doar cu resturile de la cineva, printre resturile alea se ascunde câteodată exact ce aveam nevoie ca să mergem mai departe.
Voi ce ați fi făcut cu motanul lăsat în casă de bărbatul care v-a mințit ani de zile?
📖 Notă despre această poveste
Povestea de mai sus este fictivă, dar se inspiră din întâmplări care se petrec în viața reală. Scopul ei este să atragă atenția asupra unor situații prin care pot trece oamenii din jurul nostru. Personajele și numele lor sunt imaginare, iar întâmplările descrise nu sunt corelate cu instituțiile sau cu locurile menționate.
Imaginile care însoțesc povestea sunt generate cu inteligența artificială și au rol strict ilustrativ — persoanele din imagini nu există în realitate și nu trebuie confundate cu persoane reale. Orice asemănare cu persoane, fapte sau locuri din realitate este pur întâmplătoare.
Îți place ce citești?
Urmărește-ne pe Facebook ca să nu ratezi articolele noi.