Am îngropat-o pe soția mea după ce au scos-o din râu — și chiar când omul se pregătea să bată capacul sicriului, băiețelul nostru de 4 ani a tras de mine și mi-a spus în șoaptă: „Tati, mama zice că nu ea e acolo…”

În seara aceea am strigat-o pe Lenuța de la poartă până mi s-a rupt glasul. Nu-mi răspundea decât câinele și tabla ruginită de pe acoperiș, pe care începuse să bată o ploaie măruntă.

M-am dus la vale, spre apă, pe cărarea pe care o bătătorise ea în atâția ani, cu coșarca de rufe în șold. Acolo, în iarba de pe mal, am găsit coșarca răsturnată. Rufele erau împrăștiate, ude, călcate în noroi, iar o bluză înflorată — una dintre bluzele ei, cea cu flori mici albastre — atârna pe o tufă, ca și cum ar fi lăsat-o cineva în grabă.

Am 41 de ani și sunt tâmplar. Fac uși, ferestre, mese, iar când e nevoie în sat, fac și sicrie. Cu mâinile astea am ridicat casa în care stăteam cu Lenuța și cu băiatul nostru, Ionuț, care are 4 ani. Nu știam atunci că tot cu mâinile astea aveam să bat, peste câteva zile, cuie în capacul unui sicriu despre care credeam că o ține pe ea.

Râul curgea gros și maro de la ploile căzute toată săptămâna. Am intrat în el până la brâu și-am strigat-o iar. Apa nu-ți răspunde niciodată.

Toată noaptea au umblat oamenii pe mal cu lanterne și felinare. Vecinul, cumnatul, băieții de la primărie. Ionuț a rămas la mama mea, dar nu voia să doarmă; întreba într-una unde e mami și când vine cu rufele.

A doua zi, spre prânz, au găsit-o. La vreo 2 kilometri mai jos, unde apa face un cot și adună tot ce duce la vale.

Nu vă spun ce am văzut acolo. Stătuse în apă aproape o zi. Fața… fața nu se mai putea recunoaște. Un om de la poliție, venit din oraș, mi-a spus încet să nu mă uit, dar m-am uitat. Trebuia. Era o femeie de statura Lenuței, cu părul ei, și avea pe ea o bluză înflorată, la fel ca aceea de pe mal.

Am recunoscut-o după haine și după cât era de măruntă. Atât mi-a rămas s-o recunosc — hainele și statura. M-am aplecat și i-am luat mâna. Era rece cum nu e mâna de om viu. Am dat din cap că da, ea e, și mi-am auzit vocea de departe, ca și cum ar fi vorbit altcineva prin mine.

Cei de la poliție au scris că s-a înecat. N-avea nici o urmă de lovitură, nici un semn de bătaie. O femeie care spăla rufe la o apă umflată de ploi, un mal alunecos. „Se mai întâmplă”, mi-au zis. Se mai întâmplă.

Trei zile a stat casa plină de lume, de lumânări și de miros de tămâie și busuioc. Femeile boceau, bărbații stăteau afară, în ploaie, sub streașina care picura. Ionuț umbla printre picioarele oamenilor și se tot uita spre ușă, spre poartă, spre drum. Nu plângea. Un copil de 4 ani care nu plânge la coșciugul mamei lui — și toți ziceau „săracul, nu pricepe”.

Dar el nu se uita la sicriu. Se uita afară. De parcă aștepta pe cineva să intre pe poartă.

În ziua înmormântării a plouat de dimineață. Preotul a citit, satul întreg era în curtea mea, cu capul descoperit. Când s-a terminat slujba, omul care ajuta la îngropăciune a luat capacul sicriului și s-a aplecat să-l pună la loc.

Atunci am simțit o mânuță trăgându-mă de mânecă.

M-am uitat în jos. Ionuț se ridicase pe vârfuri și-mi făcea semn să mă aplec. L-am luat în brațe, crezând că i s-a făcut frică de atâta lume.

Mi-a pus gura la ureche și mi-a șoptit, așa cum șoptești un secret:

— Tati, mama zice că nu ea e acolo.

Am înghețat cu copilul în brațe, în fața întregului sat.

— Ce-ai zis, tată? l-am întrebat, abia auzit.

— Mama. Zice că nu ea e în cutie. Zice să n-o închizi.

Omul stătea cu capacul în mâini și se uita la mine. Preotul se uita la mine. Tot satul se uita la mine. Și eu țineam în brațe un copil de 4 ani care-mi spunea, liniștit, că femeia din sicriu nu e mama lui.

Mi s-a oprit inima. Vă jur că mi s-a oprit. Și în loc să-i fac semn omului să pună capacul, am auzit cum îmi iese pe gură, în fața tuturor:

— Stai. Stai puțin. Nu-l pune încă.

Am oprit înmormântarea în fața a tot satul

S-a făcut o tăcere de-ți auzeai inima. Apoi a început murmurul. Femeile s-au uitat una la alta. Cineva a zis, în spate: „I s-a pus pata omului de durere.” Cumnatul meu m-a prins de umăr și m-a tras deoparte.

— Marine, ce faci, omule? Te faci de râs. E copilul, nu pricepe, vorbește prostii de spaimă.

M-am dus totuși până la sicriu. M-am aplecat peste femeia aceea încă o dată. I-am privit mâinile, unghiile, un semn, orice. Nimic nu-mi spunea că nu-i Lenuța. Și nimic nu-mi spunea că e. Fața nu se mai putea citi, iar hainele erau ale ei — sau la fel cu ale ei. Am stat așa, aplecat, cu tot satul în spate, cu preotul care aștepta cu cartea în mână, și mi-am dat seama că nu aveam nimic. Doar vorba unui copil de 4 ani.

Preotul s-a apropiat și mi-a vorbit blând, ca la spovedanie:

— Omule, e greu. E cel mai greu lucru din lume. Dar copilul nu știe ce spune. Lasă-ne s-o petrecem creștinește, să-i fie țărâna ușoară. Nu-ți chinui băiatul și nu te chinui pe tine.

Și mi-a fost rușine. Rușine de tot satul care stătuse în ploaie pentru mine, rușine că oprisem înmormântarea pentru șoapta unui copil. Am plecat capul. Am făcut semn cu mâna, așa, moale, ca un om învins. Omul a pus capacul. Și am bătut eu însumi cuiele, cu mâna care nu mai tremura, pentru că nu mai simțeam nimic.

Am îngropat-o. Am pus cruce. Am dat de pomană. Ionuț n-a mai zis nimic toată ziua. Doar seara, când l-am culcat, s-a uitat la mine cu ochii lui mari și mi-a spus, ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru:

— Mamei îi e frig. Stă sus, la oi. Zice să mergem după ea.

I-am spus să doarmă. Am ieșit în tindă și am plâns cum nu plânsesem de la înmormântare.

Trei zile în care am crezut că înnebunesc

N-am dormit trei nopți. Umblam prin casă noaptea, atingeam lucrurile ei — ștergarul de pe cui, papucii de lângă pat, borcanele cu dulceață aliniate în cămară. Casa mirosea încă a tămâie și a busuioc, un miros care nu voia să iasă din pereți. Ploaia bătea în tabla ruginită de pe acoperiș zi și noapte, ca niște degete care nu se opresc din bătut.

Ziua mă duceam la mormânt și stăteam. Și tot venea în mine, iar și iar, mâna aceea rece pe care o ținusem și glasul copilului: „nu ea e acolo”. Îmi ziceam că sunt un tâmpit, că boala durerii mi se urcase la cap, că o să sfârșesc la balamuc și-o să rămână băiatul fără nimeni. Dar noaptea Ionuț se trezea și șoptea: „Mama e sus, la oi.”

În a treia zi de la înmormântare, spre seară, când mă gândeam în neștire dacă e păcat mai mare să crezi un copil sau să nu-l crezi, a bătut cineva în poartă.

Bătaia în poartă

Am ieșit cu lampa. La poartă era un cioban de la stânele din deal, un om pe care-l știam din vedere, ud până la piele. Ținea de mână, cu grijă, ca pe un copil, o femeie.

O femeie desculță. Slabă de nu mai avea obraz. Cu picioarele julite, cu părul încâlcit, cu o ie străină pe ea, împrumutată de la cine știe cine. Tremura toată și se uita la mine speriată, ca un animal care nu știe dacă-l bați sau îl mângâi.

— Bade, a zis ciobanul, o găsirăm acum vreo cinci zile la marginea pădurii, mai sus de stână, leșinată în tufe. Era udă leoarcă, se vede că o scosese apa departe și se cățărase pe mal pe partea ailaltă. Am ținut-o la noi, am dat s-o încălzim. Da’ nu știe cine e, nu știe de unde-i, se sperie de tot. Abia azi, când am coborât în sat după făină, am auzit că… că ai îngropat o femeie înecată. Și m-am gândit… bade, uită-te și tu la ea.

Am ridicat lampa.

Sub părul acela încâlcit, sub obrazul tras, m-am uitat în ochii femeii. Și ochii aceia m-au cunoscut înaintea mea. S-au umplut de lacrimi, deși ea nu știa de ce, și buzele au început să-i tremure.

Era Lenuța.

Am scăpat lampa din mână. Am prins-o de umeri și i-am rostit numele, o dată, de zece ori, ca un nebun. Ea nu mi-l putea spune pe-al ei. Dar când Ionuț a ieșit în prag, în cămășuța lui de noapte, și a strigat „Mami!”, și a alergat desculț prin noroi și i s-a agățat de picioare, femeia s-a lăsat în genunchi în ploaie și l-a strâns la piept, și a început să plângă un plâns fără cuvinte, din adânc, cum plânge cineva care nu-și amintește nimic, dar simte totul.

I-am atins fața. Era udă și rece, dar era o răceală de om viu. Nu răceala aceea de la mal. Am rămas toți trei acolo, în noroi, în ploaie, îmbrățișați, și nu-mi păsa că se udă copilul, nu-mi păsa de nimic.

Atunci cine era femeia pe care o îngropasem?

A doua zi am pus-o pe Lenuța la căldură, cu supă, cu haine uscate, și m-am dus la oraș, la poliție. Le-am spus tot. Că mi-am îngropat o femeie străină și că nevastă-mea e vie în pat, acasă. Omul de la ghișeu m-a privit lung, apoi a chemat pe altul, și pe altul.

N-a fost simplu. A ținut zile întregi. A venit o mașină, au venit oameni de la oraș, s-a făcut hârtie peste hârtie. Mormântul a fost deschis oficial, nu de mine — n-au lăsat pe nimeni din sat să pună mâna. Doctorii au cercetat-o pe femeia aceea cum trebuia cercetată de la bun început, nu doar „după bluză și statură”.

Și așa s-a aflat. Femeia era dintr-un sat mai sus pe apă. O chema Paraschiva. O femeie necăjită, cu mintea tulbure de la o boală mai veche, care pleca de-acasă și se pierdea cu zilele. Plecase și de data asta, iar apa umflată o luase, cum era s-o ia și pe Lenuța. Bluza înflorată — cea cu flori albastre — se vindea cu zecile la târgul din vale; jumătate din femeile de pe apă aveau una la fel. Atât trebuise ca eu să-mi îngrop, plângând, o străină.

A venit mama Paraschivei. O bătrână adusă de spate, care umblase de zile bune din poartă în poartă, întrebând de fata ei, și pe care n-o ascultase nimeni cu adevărat. Când i-au spus, s-a lăsat pe o bancă și a stat mult, fără vorbă. Pe urmă mi-a luat mâna în mâinile ei uscate.

— Măcar acum știu unde-i, mi-a zis. Măcar acum am unde să-i pun o lumânare.

I-am cerut iertare că o plânsesem drept alta, că-i dădusem numele meu la căpătâi. Ea a clătinat din cap.

— N-ai avut de unde ști, maică. Ai plâns-o. Și e mai mult decât a plâns-o oricine în viață.

Au dus-o pe Paraschiva la ea în sat, cu preot, cu ai ei, și i-au pus cruce cu numele adevărat scris pe ea. M-am dus și eu. Am stat în fund, cu căciula în mână. Îi eram dator măcar cu atâta.

Ce a mai rămas

Lenuța și-a revenit încet. Săptămâni întregi n-a știut nimic — nici cum o cheamă, nici cum am cunoscut-o la o horă acum aproape zece ani, nici cum mi-a născut băiatul. Doctorii au zis că a fost lovitura la cap, când a alunecat pe mal și-a luat-o apa, și frica, și frigul de pe deal. Au zis că se poate să-i vină totul înapoi, se poate să nu-i vină decât bucăți.

I-au venit bucăți. Într-o dimineață s-a uitat la ștergarul de pe cui și a zis: „Ăsta l-am țesut la mama.” Altă dată a luat borcanul de dulceață și-a știut din ce e. Iar într-o seară, când i-am dus ceaiul, m-a privit lung și mi-a spus, cu glasul ei de demult:

— Marine.

Atât. Numele meu. Și am pus tava jos și m-am așezat pe marginea patului și mi-am ascuns fața în palme ca un copil.

Pe Ionuț nu l-am mai întrebat niciodată de-a dreptul de unde a știut. Odată, doar, l-am luat pe genunchi și l-am întrebat, ușor, ce i-a spus mama atunci, la înmormântare. S-a uitat la mine mirat, de parcă nu pricepea de ce întreb un lucru așa de simplu.

— Mi-a zis că nu-i acolo. Că-i e frig. Atât.

Și-a plecat la joacă.

Uneori, noaptea, ascult ploaia în tabla ruginită și mă gândesc cât de aproape am fost. La un semn de mână. La o clipă în care era mai ușor să-mi fie rușine în fața satului decât să cred un copil de 4 ani. Bat cuiele acelea la loc, în mintea mea, de o mie de ori, și de fiecare dată mă trec fiorii.

O privesc pe Lenuța cum doarme, cu mâna caldă peste mâna mea, și-mi vine în minte cealaltă mână, rece, pe care i-o luasem la mal crezând că-i a ei. Și mă gândesc la bătrâna aceea care, până n-a venit băiatul meu să mă tragă de mânecă, n-avea nici măcar unde să-și pună o lumânare.

Voi ați crede un copil de 4 ani care spune, la mormânt, că mama nu e în sicriu — sau ați pune-o și voi pe seama durerii, așa cum era să fac eu?