M-am întors mai devreme acasă și am auzit apă curgând în baie și un râs de femeie. Nu am țipat, nu am plâns — am încuiat ușa pe dinafară, am oprit apa de la robinetul general și l-am sunat pe soțul vecinei să-i spun că „am o urgență la instalație”…

Apa curgea în baie și, peste zgomotul dușului, se auzea un râs de femeie pe care îl cunoșteam prea bine.

M-am oprit în hol cu cheile în mână și cu punga de la piață atârnându-mi de braț. Era sâmbătă, puțin după ora unu, și eu ar fi trebuit să fiu la magazin până seara. Se stricase o vitrină frigorifică, ne trimiseseră pe toate acasă mai devreme, și mă bucurasem ca o proastă că prind și eu un weekend întreg cu Sorin.

Râsul acela nu era al unei străine. Era al Getei, vecina de deasupra, femeia cu care beam cafea pe palier aproape în fiecare dimineață, cea care avea o cheie de la noi „pentru urgențe”, exact cum aveam și eu una de la ea.

Am pus punga jos, încet, de parcă mi-era teamă să nu trezesc pe cineva. Ciudat cum funcționează mintea în asemenea clipe. Nu am strigat. Nu mi-au dat lacrimile. Am simțit doar un frig care mi-a coborât din ceafă până în tălpi și o limpezime pe care nu mi-o știam.

Ușa de la baie era întredeschisă. Am împins-o cu un deget, fără zgomot. Aburul ieșea în rotocoale, oglinda era albă de tot, iar pe pervaz stăteau, unul lângă altul, telefonul lui Sorin și cerceii Getei — cerceii ăia cu pietricică verde pe care i-i lăudasem cu o săptămână în urmă, tot pe scară, la o cafea.

I-am văzut. Pe amândoi. Nu mai contează ce anume am văzut. Contează că, în loc să urlu, în loc să sparg ușa aia și să fac scandalul pe care l-ar fi făcut oricine, am tras-o la loc, încet, până s-a auzit clanța. Și am răsucit cheia pe dinafară.

Sunetul broaștei l-au auzit imediat. Dușul a mai curs câteva secunde, apoi s-a oprit brusc.

— Larisa? s-a auzit vocea lui Sorin, nesigură. Larisa, tu ești?

N-am răspuns. Am luat punga de jos, am dus-o în bucătărie și am așezat-o pe masă. Am scos ce era de pus la rece — o bucată de brânză, niște roșii, un pui. Mă uitam la mâinile mele și nu-mi venea să cred cât de calme erau. Nu tremura niciun deget.

Am ieșit pe casa scării. La parter, într-o nișă pe care o știe tot blocul, e robinetul general de apă. L-am răsucit până la capăt. Undeva deasupra, prin țevi, s-a auzit un horcăit scurt și apoi nimic. Gata. Nu mai curgea niciun strop.

Când m-am întors, se bătea deja în ușă. Bătea Sorin. Îi cunosc pumnul în lemn de 14 ani.

— Larisa, deschide! S-a stricat ceva, nu se mai oprește apa… Larisa!

M-am așezat pe scaunul din hol, cel pe care ne trântim gențile când venim de afară, și am rămas acolo, cu fața spre ușă.

— Deschide, te rog, s-a auzit și vocea Getei, subțire, spartă. Larisa, hai să vorbim, nu e ce crezi…

Nu e ce crezi. Rostită prin ușa propriei mele băi, cu cerceii ei uitați pe pervazul meu.

— Larisa, a fost o prostie, o singură dată, jur pe ce vrei tu, a început Sorin. O greșeală. Deschide și îți explic tot.

Am tăcut.

— Doar n-o să ne lași închiși aici ca pe niște… Larisa! Se face de râs tot blocul!

Interesant cum, în trei minute, „îmi pare rău” se transformă în „se face de râs tot blocul”. Cum vina lui aluneca, încet, să devină rușinea mea.

— Dacă nu deschizi ușa asta în secunda următoare, a zis apoi, și vocea i s-a înăsprit, jur că îți iau tot. Rămâi pe drumuri, auzi? Cu ce te-ai ales tu în viața asta fără mine?

Am rămas pe scaun. Mâinile tot nu-mi tremurau. Mi-am scos telefonul din buzunar și am căutat în agendă un nume pe care îl salvasem cu ani în urmă, când îmi montase el, Costel, o priză în bucătărie: „Costel etaj 4″.

A răspuns după al doilea ton.

— Costel, tu ești? Iartă-mă că te deranjez sâmbăta… Am o urgență la instalație, s-a spart ceva rău la baie și numai tu te pricepi la de-astea. Poți să cobori un pic până la mine?

Vocea mea era caldă, așezată, exact vocea cu care îl rugam mereu câte un mărunțiș.

— Vin acum, Larisa, stai liniștită, a zis omul. Iau trusa și cobor imediat.

Am închis fără să mai aștept ceva.

Dincolo de ușă se făcuse liniște. Auziseră. Bineînțeles că auziseră.

— Pe cine ai sunat? a întrebat Sorin, și de data asta vocea lui era altfel. Mai mică. Larisa… pe cine ai sunat?

M-am uitat la ceas. Etajul 4. Trei minute, poate patru, cât să-și ia trusa aia albastră cu care umbla prin tot blocul, de la o chiuvetă la un calorifer.

Am ascultat cum bătăile în ușă se opresc și încep iar, cum Geta plânge de-a binelea acum, cum Sorin trece de la rugăminți la amenințări și înapoi la rugăminți, ca un om care simte că i se surpă pământul sub picioare.

Iar eu stăteam pe scaunul din hol, cu telefonul în poală, și număram secundele.

Și atunci a sunat soneria.

Cheia a trecut din mâna mea în mâna lui

M-am ridicat de pe scaun. Genunchii îmi erau puțin înțepeniți de cât stătusem nemișcată, dar mâna cu care am apucat clanța ușii de la intrare era sigură. Am deschis.

Costel stătea în prag cu trusa albastră într-o mână și cu o cârpă vârâtă în buzunarul de la piept, așa cum îl știa tot blocul. Un bărbat de vreo 41 de ani, cu palme late și cu o față bună, dintre aceia care nu te întreabă niciodată de ce ai nevoie de ajutor, ci pur și simplu vin.

— Unde-i pana, Larisa? a întrebat, deja uitându-se peste umărul meu spre baie. Ai închis de la general? Bine ai făcut, altfel îți umplea vecinii de jos de apă.

— Nu la țevi e problema, Costele, am spus.

S-a oprit. M-a privit. Cred că ceva din vocea mea, din liniștea aia nefirească, l-a atins înainte să înțeleagă cu adevărat ceva.

— Cum adică?

— E în baie. Și cred că te privește mai mult pe tine decât pe mine.

I-am întins cheia. A luat-o fără să vrea, din reflex, cum iei o șurubelniță care ți se dă. A rămas o clipă cu ea în palmă, uitându-se de la mine la ușa încuiată și înapoi. Dincolo de ea nu se mai auzea niciun sunet. Se făcuse o tăcere de mormânt, tăcerea aceea a oamenilor care speră că, dacă stau nemișcați, cel de afară o să plece.

— Larisa, a zis el încet, tu îți dai seama ce spui?

— Descuie, Costele.

A băgat cheia în broască. Am auzit clanța, apoi lemnul care se desprinde de tocul umed. Ușa s-a deschis spre interior, iar aburul care mai rămăsese a ieșit peste noi, cald, cu miros de gelul meu de duș, cel cu iasomie.

Nu am să uit niciodată fața lui Costel în secunda aia. Nu s-a schimbat brusc, ca la film. S-a schimbat încet, ca ceara care se topește. Întâi a fost nedumerire, apoi a înțeles, și abia la urmă a venit durerea, atât de curată și de omenească încât mi-a fost, pentru o clipă, mai milă de el decât de mine.

Geta stătea ghemuită într-un colț, cu prosopul meu în jurul ei, cu cerceii aceia încă pe ea. Sorin era lângă chiuvetă, cu tricoul tras pe dos, palid, cu gura deschisă și fără niciun cuvânt în ea, el, care avusese atâtea cuvinte prin ușă.

Cafeaua de pe palier

N-a fost bătaie. N-a fost scandal, deși tot blocul se aștepta, cred, la unul. Costel nu s-a repezit la nimeni. A rămas în prag, cu trusa în mână, s-a uitat lung la nevastă-sa și a spus doar atât:

— 12 ani, Geta. Și cu cine. Cu ea, care-ți turna cafea în fiecare dimineață.

Apoi s-a întors spre mine.

— Iartă-mă, Larisa. Pentru trusă. Că am urcat cu ea în casa asta.

Și a plecat. L-am auzit coborând treptele, rar, ca un om mult mai bătrân decât intrase.

Ce a urmat s-a lungit mult mai mult decât clipa aceea. Sorin a ieșit din baie și a început, așa cum bănuiam, cu vorbe mari. Că apartamentul e și al lui. Că nu plec eu nicăieri și nici el. Că o să-mi ia avocat, o să-mi arate el mie. L-am lăsat să vorbească. Aveam 39 de ani, 14 dintre ei petrecuți lângă omul ăsta, și pentru prima dată îl auzeam cu adevărat, fără nicio spaimă.

— Ai dreptate, i-am spus. E și al tău. E bun comun. De-aia nu te dau eu afară pe ușă, cum crezi tu că fac femeile. Facem partaj. Ca oamenii. La notar.

Divorțul nu s-a terminat într-o zi, cum se întâmplă în poveștile pe care le vezi la televizor. A durat luni. Am strâns hârtii, am umblat pe la notar, am stat la coadă și am semnat unde trebuia semnat. Nu aveam copii de împărțit — poate că asta e singura milă pe care mi-a făcut-o viața. Apartamentul, cel pentru care strânsesem amândoi ani de zile, l-am vândut până la urmă și am împărțit banii pe din două. Cu partea mea mi-am luat o garsonieră la celălalt capăt al orașului, la etajul 2, cu geam spre niște tei.

Sorin a mai încercat, o vreme, cu mesaje. La început furioase, apoi din ce în ce mai mici, până s-au stins. Geta și Costel n-au mai stat mult împreună; se spune că ea s-a mutat la o soră, într-un alt oraș. În bloc s-a vorbit, cum se vorbește la noi, câteva luni, apoi lumea a trecut mai departe, cum trece mereu.

Multă lume m-a întrebat, în vremea aia, cum de n-am urlat. Cum de nu m-am dus în baia aia să dau, să sparg, să fac ce-ar fi făcut orice femeie înșelată. Nu știu ce să le răspund nici acum. Știu doar că, în clipa în care am răsucit cheia pe dinafară, ceva din mine, care tremurase ani de zile fără să-mi dau seama, s-a oprit din tremurat pentru totdeauna.

Uneori, dimineața, îmi fac o cafea și o beau singură, la geamul cu tei. Nu mai e nimeni pe palier cu care s-o împart. Și, cel mai ciudat lucru, nu-mi lipsește deloc.

Voi ce ați fi făcut în locul meu — ați fi deschis ușa aia și ați fi făcut scandalul pe care-l aștepta toată lumea, sau ați fi întors și voi cheia, în liniște, așa cum am făcut eu?