La 79 de ani am urcat pentru prima dată singur în trenul spre Deva, cu un inel în buzunar, ca s-o cer de soție pe fata pe care o iubisem la 19 ani și pe care n-o mai văzusem de 58 de ani. Când mi-a strâns mâna, mi-a șoptit că înainte să-mi răspundă e ceva ce trebuie să știu…

În fiecare an, de 21 de ani încoace, îmi petrec ziua de naștere la fel: aprind o lumânare înfiptă într-o felie de cozonac, o privesc cum arde până jos și o sting singur, fără să-mi pun nicio dorință. Nu mai am cui să i-o spun. Nimeni nu bate la ușă. Telefonul tace. Doar casa scârțâie din toate încheieturile, ca și cum ar ofta în locul meu.

Pe mine mă cheamă Costel, și anul ăsta am aprins a 79-a lumânare. Soția mi-a murit acum 21 de ani, într-o toamnă ploioasă, și de atunci fiecare lucru din casă a rămas exact unde l-a lăsat ea. Copii nu ne-a dat Dumnezeu. Am rămas doar eu, două fotolii și un ceas de perete care bate ceasurile în gol.

Serile sunt cele mai lungi. Mănânc singur la masa din bucătărie, spăl o singură farfurie, o singură cană. Uneori vorbesc cu tine, îi spun soției, deși știu că nu mai e nimeni.

Într-o seară de noiembrie căutam prin debara o pătură mai groasă și mi-a căzut în mână o cutie de pantofi legată cu sfoară. Am dezlegat-o pe genunchi, în lumina chioară a becului. Mirosea a praf și a hârtie veche, mirosul acela care te trage înapoi cu 60 de ani dintr-o singură adulmecare.

Înăuntru erau poze îngălbenite, cu colțurile rupte. Și, între ele, una la care mi s-a oprit inima. O fată cu părul prins în coadă, râzând la aparat. Marioara. Iubirea mea de la 19 ani.

Am rămas cu poza aia în mână nu știu cât. Mi-au tremurat degetele așa cum tremurau și atunci, când o luam de mână la horă. Aveam 19 ani când m-am îndrăgostit de ea și 21 când am pierdut-o. Nu murise, nu plecase în lume. Am pierdut-o dintr-o prostie. Dintr-o vorbă aruncată la nervi.

Era într-o duminică, la horă. Am văzut-o râzând cu un flăcău din alt sat și mi s-a urcat sângele la cap. I-am spus, în fața lumii, ceva ce n-ar fi trebuit să spun niciodată — că dacă îi place așa de mult, n-are decât să se ducă la el. Ea s-a albit la față. Mi-a răspuns liniștit, și asta m-a durut mai tare decât un țipăt:

— Atunci du-te tu primul, Costele, dacă atâta încredere ai în mine.

Am plecat amândoi în direcții diferite, convinși fiecare că celălalt o să vină să-și ceară iertare. N-a venit niciunul. Orgoliul are răbdare mai multă decât dragostea. Au trecut două săptămâni, apoi o lună. Iar într-o zi mi-au spus vecinii că tatăl Marioarei a dus-o la o soră de-a lui, tocmai în Ardeal. Plecase. Fără un cuvânt pentru mine.

M-am însurat mai târziu cu o femeie bună, lângă care am îmbătrânit. Dar Marioara a rămas ca un cui înfipt sub coaste. Un cui pe care înveți să nu-l mai atingi.

Și acum, la 79 de ani, țineam poza ei în mână și plângeam ca un copil, singur, în debara.

A doua zi i-am povestit totul vecinului meu, Sorin, un băiat tânăr care-mi tăia lemnele. A ascultat, apoi mi-a zis:

— Nea Costele, hai s-o căutăm. Dacă trăiește?

Am râs de el. Sute de kilometri, 58 de ani. Dar el n-a lăsat-o baltă. A întrebat prin cunoscuți, a dat telefoane, a scotocit prin tot felul de liste. A durat câteva săptămâni. Într-o seară a bătut la ușa mea cu ochii strălucind:

— Am găsit-o. Trăiește. E într-un cămin de bătrâni, lângă Deva. Singură.

Cuvântul ăla m-a lovit drept în piept. Trăise și ea toți anii ăștia cum trăisem și eu — cu un fotoliu gol lângă ea.

N-am dormit toată noaptea. Dimineață am scos din sertar o cutiuță pe care o cumpărasem cu o săptămână înainte, fără să știu bine de ce. Un inel simplu, subțire. L-am pus în buzunarul de la piept, l-am pipăit de zece ori să fiu sigur că e acolo, și am plecat la gară.

N-am mai urcat singur într-un tren în viața mea. Soția cumpăra biletele, ea știa peroanele. Acum stăteam eu, cu geamantanul de carton și cu mâna pe geamul rece al vagonului, uitându-mă cum îmi fuge țara pe lângă fereastră. Îmi tremurau mâinile pe sticlă. La 79 de ani porneam pentru prima dată singur într-un tren, cu un inel în buzunar, către o fată pe care n-o mai văzusem de 58 de ani.

Am ajuns pe înserat. O asistentă m-a condus pe un coridor lung, care mirosea a var și a ceai de tei. Îmi bătea inima de credeam că o aud toți.

Am văzut-o de la ușă. Stătea lângă fereastră, cu o pătură pe genunchi, privind afară la teii care se scuturau. Mai bătrână, mai măruntă, cu părul alb strâns la spate. Dar când a întors capul spre mine, am recunoscut din prima privirea aceea. Aceeași. Neschimbată în 58 de ani.

Am traversat camera, m-am lăsat pe un genunchi lângă fotoliul ei — greu, cu oasele mele bătrâne — și i-am luat mâna. Era caldă și subțire ca o frunză.

— Marioara, am zis. Sunt eu. Costel.

Ea m-a privit lung. Ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Te-am recunoscut din clipa în care ai intrat pe ușă, a șoptit. Te-aș fi recunoscut și pe întuneric.

Am scos cutiuța din buzunar. Mi-au tremurat degetele când am deschis-o.

— Am pierdut deja 58 de ani, Marioara. Nu mai vreau să pierd nici măcar o zi. Vrei să fii soția mea?

A plâns fără zgomot. Apoi mi-a strâns mâna, tare, cum n-aș fi crezut că mai poate, și mi-a spus:

— Costele… înainte să-ți răspund, e ceva ce trebuie să știi. Ceva ce am purtat cu mine toată viața.

Secretul de sub pătură

Am rămas în genunchi, cu inelul în palmă, și am simțit cum mi se strânge stomacul. La 79 de ani înveți că înainte de vorbele grele oamenii tac o clipă, iar tăcerea aceea a ei a durat cât un ceas.

Și-a tras mâna dintr-a mea și și-a împreunat degetele în poală, peste pătură.

— Când m-a dus tata în Ardeal, în toamna aia, n-a fost nici din capriciu, nici pentru că nu te mai iubeam, a început ea, privind pe fereastră. A fost pentru că eram însărcinată. Cu copilul tău.

Am crezut că n-am auzit bine. Am rămas cu gura întredeschisă, fără aer.

— Eram în luna a doua când ne-am certat la horă, a continuat. N-am apucat să-ți spun. Pe urmă a venit vorba aia, și orgoliul, și tăcerea. Iar când mi-am dat seama că port un copil, mi-a fost frică. Știi cum era pe atunci, Costele. O fată neмăritată, cu burta la gură… rușinea cădea pe tot neamul. Tata s-a făcut negru la față. M-a urcat în tren și m-a dus la sora lui, departe, ca să nu mă vadă satul.

Îmi tremurau buzele. Cei 58 de ani prin care trecusem singur mi se prăvăleau deodată peste umeri, cu totul altfel decât îi știusem.

— Am născut o fetiță, a spus, și în glasul ei a apărut ceva cald. O cheamă Doina. Are 57 de ani acum. Seamănă cu tine, Costele. Are sprânceana ta, ridicată, de parcă întreabă mereu ceva.

— De ce… de ce nu mi-ai spus? am reușit să îngaim. 58 de ani, Marioara. 58 de ani.

Ea a închis ochii.

— La început, din frică și rușine. Pe urmă am aflat că te-ai însurat. Ce să fi făcut? Să vin la poarta ta, cu un copil de mână, să-ți stric casa și femeia? Am tăcut. M-am măritat și eu, cu Anton, un văduv cumsecade care a crescut-o pe Doina ca pe copilul lui și n-a întrebat-o niciodată de nimeni. A fost un om bun. A murit acum mai bine de zece ani. Iar eu am rămas cu secretul ăsta, tot mai greu, an de an, până am ajuns aici, lângă fereastra asta.

Am lăsat capul jos. Nu simțeam furie. Cum să fii furios pe o fată de 20 de ani, speriată, dintr-o vreme în care lumea era necruțătoare? Simțeam doar o durere uriașă pentru toate zilele care nu mai puteau fi trăite. Și, undeva sub ea, ceva ce nu mai simțisem de o viață: că nu eram singur pe lume.

— Deci am o fată, am șoptit. Am un copil.

— Ai o fată, a zis Marioara și m-a mângâiat pe creștet, ca pe un băiat. Și mai mult de-atât. Doina are doi copii. Iar fata ei tocmai a născut, în primăvară. Ești străbunic, Costele.

Ziua în care casa nu a mai scârțâit

Am plâns amândoi, ținându-ne de mâini, în camera aia mică ce mirosea a ceai de tei. Nu de tristețe. Sau nu numai. Plângeam pentru toți anii pe care ni-i furase o vorbă proastă, și pentru cei care ne mai rămâneau și pe care nu voiam să-i mai risipim.

— Marioara, am zis într-un târziu, ștergându-mă cu dosul palmei. Întrebarea rămâne. Cu copil, cu nepoți, cu tot. Poate chiar mai mult acum. Vrei să fii soția mea?

Ea m-a privit lung, prin lacrimi, și a dat din cap.

— Vreau, Costele. Acum vreau. Am așteptat 58 de ani să nu-mi mai fie frică.

Doina a venit chiar a doua zi. Marioara o sunase în seara aceea și îi spusese doar atât: „A venit tatăl tău.” Când a intrat pe ușa căminului, m-am ridicat în picioare cu greu, sprijinindu-mă de speteaza scaunului. Era o femeie frumoasă, cu părul cărunt tuns scurt și cu ochii mei. Ne-am uitat unul la altul o clipă lungă, fără să știm cum se începe o viață pe care ai pierdut-o toată.

— Mama mi-a povestit despre tine de când eram copil, a spus ea, cu vocea tremurând. Mi-a arătat o poză. Am crezut mereu că n-o să te cunosc niciodată.

Apoi m-a îmbrățișat, și în brațele fiicei mele de 57 de ani am simțit, pentru prima dată în viață, cum e să fii tată.

Ne-am cununat civil trei săptămâni mai târziu, într-o sală mică din Deva, fără muzică și fără lume multă. Doina ne-a fost martoră. Nepoții au adus flori. Strănepoata dormea într-un cărucior, lângă noi, și a scâncit exact când funcționara ne-a declarat soț și soție, de-au râs toți printre lacrimi.

Casa mea din Bârlad am lăsat-o în grija lui Sorin, băiatul care nu s-a lăsat până n-a găsit-o pe Marioara. I-am dat cheile și i-am spus s-o folosească, s-o umple de copii, că prea multă vreme a stat goală. Eu m-am mutat lângă Doina, într-o casă cu ogradă, la marginea Devei, unde acum e mereu gălăgie, miros de mâncare și pași pe scări.

Marioara stă lângă mine, în fotoliul care 21 de ani a fost gol.

De ziua mea, anul acesta, am aprins din nou o lumânare într-o felie de cozonac. Numai că de data asta bucătăria era plină. Doina tăia cozonacul, nepoții râdeau, strănepoata trăgea de fața de masă, iar Marioara m-a strâns de mână și mi-a șoptit la ureche, ca acum 60 de ani, la horă: „Pune-ți o dorință, Costele.” Și, pentru prima dată în peste două decenii, am avut ce să-mi doresc și cui să-i spun.

Am suflat în lumânare cu toți la un loc. Iar în seara aceea, pentru prima dată de când o știu, casa nu a mai scârțâit deloc.

Voi ați mai avea curajul să bateți la ușa unei iubiri de acum o viață, știind că poate ați pierdut prea multe ca să mai fie ceva de recuperat? Spuneți-mi în comentarii — chiar aș vrea să știu.