La 17 ani, tata m-a dat de nevastă unui văduv de la munte, cu 2 copii mici, doar ca să scape de mine. În noaptea nunții am plâns până în zori, iar fetița lui de 8 ani mi-a spus în față: „Tu n-o să fii niciodată mama noastră”…

La 17 ani, tata m-a dat de nevastă unui văduv cu 2 copii, doar ca să scape de mine.

— De mâine nu mai ești grija mea. Te-am dat lui Doru, văduvul de la munte. Așa e bine, ai și tu un rost la casa ta.

Tata a spus-o între două înghițituri de mămăligă, fără să ridice ochii din strachină, de parcă vorbea despre o junincă pe care o ducea la târg. Aveam 17 ani și nu-l văzusem niciodată la față pe omul căruia îi eram dată.

Mama se prăpădise de vreo 3 ani, casa noastră de la deal era săracă și plină de copii mai mici decât mine, iar tata se grăbea să scape de o gură de hrănit. M-a măritat cât ai clipi. O sanie, un preot bătrân, câțiva vecini strânși în frig și cu asta s-a isprăvit tot ce credeam eu despre viața mea.

Doru avea vreo 40 de ani, umeri lați și o tăcere care mă speria mai tare decât dacă ar fi răcnit. Am priceput mai târziu că nu era om rău. Dar în ziua aceea mi se părea că mă suisem de vie în car cu un străin care mă ducea la capătul pământului.

Casa lui era sus, la marginea pădurii, ultima de pe uliță. Rece. Mirosea a lemn ars și a ceva pustiu, ca o odaie în care nimeni nu mai râsese demult. Și în prag, ținându-se de mânuță, doi copii se uitau la mine așa cum te uiți la un câine străin, venit din alt sat.

— Ea e Ancuța, a zis Doru. Are 8 ani. Ăsta-i Petrică, are 5.

Ancuța nu mi-a spus nimic. M-a măsurat de sus până jos, cu o privire prea bătrână pentru anii ei, și a intrat în casă. Petrică s-a pitit după cizma tatălui și de acolo mă iscodea cu un ochi.

În noaptea nunții am plâns până în zori, cu fața înfundată în pernă, mușcând din colțul ei ca să nu mă audă nimeni. Nu știam să fiu nevastă. Nu știam să fiu mamă. Nu știam nimic, decât că mi-era un dor sfâșietor de casa în care, chiar flămândă, măcar știusem cine sunt.

Dimineața, când m-am ridicat cu ochii umflați, Ancuța stătea în pragul odăii, în cămășuță de noapte, desculță pe scândura rece. M-a privit lung.

— Tu n-o să fii niciodată mama noastră, mi-a spus, rar, ca și cum repetase toată noaptea. Mama mea e la cimitir.

Și a plecat să pună lemne pe foc, o copilă de 8 ani care știa să facă focul mai bine decât mine.

Doru pleca cu zilele la pădure, la lemne. Se ducea pe întuneric și se întorcea pe întuneric, cu zăpada topindu-i-se pe cojoc și cu mâinile crăpate. „Ai grijă de copii”, atât. Și mă lăsa singură cu doi străini mici care mă ocoleau prin casa aceea în care fiecare lucru știa de mama lor, numai eu nu.

Spălam rufele în apă adusă de la izvor, atât de rece încât mi se crăpau degetele până la sânge. Găteam și rămânea mâncarea neatinsă în strachină. Seara îi auzeam plângând înăbușit după mama lor, iar când intram să-i mângâi, Ancuța se întorcea cu fața la perete și-l trăgea și pe Petrică lângă ea.

Într-o zi m-am gândit că poate prin burtă ajung la inima lor. Am copt turtă dulce, cum făcea mama mea la sărbători. Am ars primul rând — și toată casa a mirosit a zahăr pârlit. Am mai încercat o dată. Le-am întins-o cu mâna tremurândă, caldă încă.

Ancuța a luat o bucată, s-a uitat la mine drept în ochi și a lăsat-o să cadă pe jos.

— Nu mi-e foame, a zis, deși îi chiorăiau mațele.

N-am plâns atunci. Îmi adusesem aminte cât de singură fusesem eu, copilă, într-o casă plină de lume. Și mi-am zis că răbdarea e singurul lucru pe care-l am de dat.

Am început, în tăcere, să le las semne. O mână de flori de munte pe pernă — brândușe, clopoței galbeni. Crenguțe cioplite cu briceagul, o păpușică din cârpe pentru Ancuța, un fluieraș pentru Petrică, puse seara pe masă ca și cum ar fi venit singure.

Dimineața găseam florile veștejite, aruncate la gunoi. Păpușa zăcea sub laviță. Dar fluierașul lui Petrică dispăruse și, într-o noapte, l-am auzit suflând stângaci în el, pe furiș, sub plapumă.

Așa au trecut săptămânile. Eu dădeam, ei nu luau nimic, dar nu m-am oprit.

Și apoi a venit noaptea aceea cu viscol.

Doru plecase de dimineață sus, la un transport de lemne. „Mă întorc pe la chindie”, spusese. Dar chindia a trecut, s-a lăsat întunericul, și afară a pornit un viscol cum nu mai văzusem. Vântul urla pe horn de credeai că e cineva viu acolo. Zăpada bătea în geam ca niște pumni.

Doru nu venea.

Am ieșit de vreo zece ori în tindă, cu lampa, dar afară nu se vedea la doi pași. Îmi bătea inima să-mi spargă pieptul. Nu mă gândeam la mine. Mă gândeam la el, singur pe munte în nămeți, și la cei doi copii pe care i-aș fi rămas datoare dacă i se întâmpla ceva.

Ancuța stătea țeapănă lângă sobă, cu fălcile încleștate, prefăcându-se că nu-i e frică. Petrică se făcea tot mai mic pe laviță și se uita când la ușă, când la mine.

La un moment dat, o bufnitură afară ne-a înghețat pe amândoi. Am aprins felinarul, mi-am pus broboada și am dat să ies în viscol să-l caut.

Și atunci am simțit o mânuță rece strângându-mă de poală.

Vorba care mi-a schimbat noaptea

— Nu pleca, mamă. Nu pleca și tu.

Am rămas cu felinarul ridicat, cu răsuflarea tăiată. „Mamă.” Îi ieșise din gură fără să-și dea seama, așa cum îți iese numai ce ai adânc în suflet. M-am lăsat în genunchi lângă el și l-am strâns la piept. Mirosea a fum și a copil nedormit, și tremura tot.

— Nu plec nicăieri, i-am zis, cu vocea gâtuită. Doar stau lângă voi până vine tata.

Am pus felinarul deoparte. N-aveam ce căuta în viscolul acela; dacă mă rătăceam, rămâneau doi copii singuri în casă. Am înțeles în clipa aceea că locul meu nu era afară, în întuneric, ci acolo, între ei. M-am așezat pe laviță cu Petrică în brațe și am început să-i spun în șoaptă o poveste de-a mamei mele, ca să acopăr urletul vântului.

Ancuța n-a venit lângă noi. Dar n-a mai plecat în odaia cealaltă. A rămas pe scăunelul de lângă sobă, cu spatele la mine, și din când în când întorcea capul, cât să vadă că sunt tot acolo.

Doru a bătut în ușă spre miezul nopții. L-am tras înăuntru înzăpezit până la genunchi, cu barba țeapănă de gheață și cu sania răsturnată undeva la marginea drumului. Îl prinsese viscolul la cotitura pădurii și mersese pe jos, pas cu pas, ținându-se de gard, ceasuri întregi.

— Am crezut că nu mai ajung, a zis, prăbușindu-se pe scaun.

I-am scos cizmele, i-am frecat mâinile, i-am pus o strachină cu ciorbă fierbinte în față. Când s-a dezmeticit, s-a uitat la mine altfel decât până atunci. Nu ca la o străină pe care i-o adusese cineva în casă. Ca la un om care îl așteptase.

— Copiii? a întrebat.

— Sunt bine. Petrică a adormit acum. Ancuța a stat de veghe cu mine.

Ancuța, din pragul odăii, a spus încet, fără să se uite la niciunul:

— Nu ne-a lăsat singuri.

Cum s-a topit gheața, bucată cu bucată

Dimineața, pe fluierașul lui Petrică nu se mai sufla pe furiș, sub plapumă. Se sufla în gura mare, prin toată casa, până mă apuca durerea de cap și râdeam de mă durea burta. Copilul se lipise de mine ca scaiul. Mă lua de mână la izvor, se urca în poala mea la povești, îmi spunea „mamă” tare, cu mândrie, de parcă îmi pusese el numele.

Cu Ancuța a fost altă poveste. Ea ținea minte. Ținea minte mirosul mamei ei, cântecul cu care o adormea, felul în care îi împletea cozile. Nicio turtă dulce, nicio floare de munte nu putea să șteargă asta, și nici nu voiam eu să-l șterg. Așa că am încetat să mai încerc să-i iau locul cuiva și am început doar să fiu acolo.

Îi lăsam apa caldă pregătită dimineața. Îi cârpeam ciorapii fără să spun nimic. Când plângea noaptea, nu mai dădeam buzna peste ea; stăteam în odaia cealaltă, cu ușa crăpată, ca să știe că, dacă are nevoie, sunt la doi pași.

A venit primăvara și, odată cu ea, o boală care a doborât-o pe Ancuța la pat. Ardea ca focul. Trei nopți n-am închis ochii. Îi puneam cârpe ude pe frunte, îi picuram ceai cu lingurița, îi cântam încet, chiar dacă îmi era teamă că, trează fiind, m-ar fi respins. Într-una din nopți, în fierbințeală, a întins mâna și m-a apucat de deget, așa cum face un copil în somn.

— Mamă, mi-e frig, a șoptit.

Am rămas nemișcată, ca să nu se rupă clipa. Am tras plapuma peste amândouă și am ținut-o până i-a scăzut fierbințeala, spre dimineață.

Când s-a făcut bine, n-a spus nimic despre noaptea aceea. Dar într-o seară a venit la mine cu peria de păr a mamei ei în mână — pe care o ținuse ascunsă sub saltea de când venisem — și mi-a întins-o, cu ochii în podea.

— Poți să-mi împletești și mie cozile? Ca la ea?

Mi-au tremurat mâinile mai tare decât în ziua cu turta dulce. Am așezat-o pe scăunel și am început să-i despart părul, șuviță cu șuviță, așa cum îmi arătase odată mama mea. N-am zis nimic, ca să nu plâng. Ea privea în oglinjoara crăpată de pe perete și, la un moment dat, a spus, așa, pentru ea:

— Mama ar fi vrut să nu ne fie frig.

— Așa e, i-am răspuns. De-aia sunt eu aici.

În seara aceea, târziu, după ce copiii adormiseră, Doru punea lemne pe foc și eu depănam lână lângă sobă. Nu vorbeam. La noi tăcerea nu mai era grea, cum fusese la început. Deodată, fără să se întoarcă spre mine, a zis:

— Când te-a adus taică-tău, mi-am spus că am făcut o prostie. Că am luat în casă o copilă care o să fugă la prima ninsoare.

A pus un lemn pe jar și a privit flacăra.

— N-ai fugit. Nici în noaptea cu viscol, când era cel mai ușor. Copiii au acum o mamă. Și eu… eu am uitat cum e să intri într-o casă și să te aștepte cineva.

Nu mi-a spus „te iubesc”. Oamenii ca Doru nu spun așa ceva. Dar întinsese mâna peste masă și o pusese peste a mea, aspră și caldă, și a lăsat-o acolo. Pentru mine, care intrasem în casa aceea ca un obiect dat pe degeaba, vorba lui a fost mai de preț decât tot aurul din lume.

M-am uitat la mâinile mele, crăpate de la apa de la izvor, la casa care nu mai mirosea a pustiu, ci a pâine și a lână și a copil. Aveam 17 ani și, dintr-o fată alungată de acasă, ajunsesem mama a doi copii care mă strigau seara la culcare și nevasta unui om care învățase din nou să aștepte pe cineva.

Uneori mă întreb ce s-ar fi ales de mine dacă aș fi fugit în prima noapte, așa cum îmi șoptea toată frica din suflet să fac. N-aș fi știut niciodată ce e sub gheața pe care o vedeam în ochii Ancuței. N-aș fi auzit niciodată fluierașul lui Petrică prin casă.

Voi ați fi avut răbdare cu niște copii care vă resping din prima clipă, sau ați fi fugit din noaptea nunții, așa cum aproape am făcut și eu?