La nunta fiicei mele, soacra i-a întins un cadou în fața a 200 de invitați. Când Anca a deschis cutia, înăuntru era o uniformă de menajeră, cu numele ei brodat pe piept. Ginerele meu a ridicat-o râzând: „Exact ce-i trebuie acasă.” M-am ridicat liniștită și am spus: „Stați puțin, am și eu un cadou pentru fata mea”…

Îmi ascundeam mâinile sub fața de masă de dantelă.

În sala aceea de nuntă erau 200 de invitați, candelabre cât roata carului și șampanie în pahare atât de subțiri că-ți era frică să le atingi. Iar eu stăteam cu palmele strânse în poală, cu bătăturile și crăpăturile pe care 15 ani de detergent și apă rece mi le săpaseră în piele.

Mă uitam la fata mea, la Anca, în rochia ei albă, și-mi venea să plâng de fericire. Reușisem. O scosesem în lume.

Familia ginerelui stătea la masa de onoare ca la teatru. Soacra, cu părul aranjat la coafor și cu inele pe fiecare deget, îi măsura pe toți de sus. Se vedea de la o poștă că pentru ei banii nu fuseseră niciodată o grijă. Pentru mine fuseseră singura grijă, în fiecare zi din viață.

Când s-a servit tortul, soacra s-a ridicat. A ciocănit cu lingurița în pahar, elegant, până s-a făcut liniște.

— Aș vrea să-i fac norei mele un dar, a spus, cu un zâmbet care mi-a înghețat ceva în piept.

Un chelner i-a adus o cutie aurie, mare, cu funda roșie. Toată sala a făcut „aaa”. Anca s-a ridicat, roșie de emoție, și a luat cutia. Am văzut-o cum tremură puțin când a tras de fundă.

A ridicat capacul.

Înăuntru, împăturită frumos, era o uniformă. O uniformă de menajeră, gri, cu șorț alb. Iar pe piept, brodat cu ață albastră, era numele fetei mele: „Anca”.

Pentru o clipă n-am înțeles. Am crezut că e o glumă pe care n-o pricep eu, o femeie simplă. Dar apoi ginerele meu s-a ridicat, a luat uniforma și a fluturat-o în aer, râzând în hohote.

— Exact ce-i trebuie acasă! a strigat. Ca să știe de la bun început care-i treaba!

Câțiva au râs. Alții s-au foit pe scaune.

— Ca să înțelegi, draga mea, ce are de făcut o nevastă în casa noastră, a adăugat soacra, dulce ca mierea.

Și atunci s-a lăsat liniștea aceea.

O liniște cum n-am mai auzit. Se oprise și muzica. Nu mai mișca nimeni. Se auzea doar sfârâitul lumânărilor de pe mese. 200 de oameni și niciun sunet.

M-am uitat la Anca.

Fata mea stătea cu uniforma aia în mâini, cu capul plecat, și se făcea mică, tot mai mică, exact cum mă făceam eu acum 30 de ani, când soacra mea mă punea să-i spăl picioarele în lighean, în fața rudelor, „ca să-nvețe fata de la țară cum se poartă într-o familie bună”. Aveam 31 de ani atunci și-am înghițit. Am înghițit toată viața.

Am văzut cum i se umezesc ochii Ancăi. Cum strânge din buze ca să nu plângă la propria nuntă. Și în clipa aia ceva din mine, ceva ce ținusem legat cu sfoară zeci de ani, s-a rupt.

Broderia. M-am uitat la broderie. Numele fetei mele, cusut cu ață, literă cu literă. Așa ceva nu se face într-o oră. Cineva stătuse zile întregi și cususe „Anca” pe pieptul unei uniforme de servitoare. Nu fusese o glumă de moment. Fusese pregătit. Plănuit. Cu zâmbetul pe buze, femeia aia se gândise cu săptămâni înainte cum s-o facă pe fata mea de rușine în fața a 200 de oameni.

Mi-am pus palmele crăpate pe masă.

Și m-am ridicat.

Scaunul meu a scârțâit pe gresie — un sunet lung, ascuțit, care s-a auzit în toată sala tăcută. Toate capetele s-au întors spre mine. Femeia în rochia ieftină, de la masa dinspre bucătărie. Mama miresei. Aia care spăla scări.

Soacra m-a privit peste umăr, cu paharul înțepenit în mână, cu o sprânceană ridicată, de parcă ar fi spus: „Ce vrea și asta acum?”

Am respirat adânc. Mi-am netezit rochia pe care o cususem singură, acasă.

— Stați puțin, am spus, și vocea nu mi-a tremurat deloc. Am și eu un cadou pentru fata mea.

Plicul din poșeta veche

Am scos din poșetă un plic. O poșetă cu fermoarul stricat, pe care o cârpisem cu ață de vreo trei ori. Plicul era simplu, alb, îndoit la un colț de cât îl purtasem cu mine în ultimele zile, ca nu cumva să-l uit acasă.

M-am dus la Anca, printre mese, prin liniștea aia care apăsa ca o zăpadă. Pașii mei se auzeau. Pantofii mei, singura pereche bună, tociți în spate. Am ajuns la ea și i-am pus plicul în mână.

— Deschide-l, i-am spus încet. E de la mine.

Anca s-a uitat la mine, apoi la plic. A pus uniforma pe scaun, cu grijă, ca și cum n-ar fi vrut s-o atingă prea mult, și a rupt marginea plicului. A scos niște hârtii împăturite. Le-a desfăcut. Am văzut cum ochii îi aleargă pe rânduri, o dată, de două ori, cum nu înțelege.

— Mamă… ce e asta?

— E un act de la notar, i-am spus. E un apartament. Două camere, la etajul 3, cu balcon spre răsărit. E cumpărat pe numele tău. Numai pe numele tău, Anca. Scrie acolo, negru pe alb. E al tău și al nimănui altcuiva.

A rămas cu gura întredeschisă. Mâna în care ținea hârtiile a început să-i tremure.

— Cum adică e al meu? De unde… mamă, de unde ai avut tu bani de un apartament?

Am simțit cum mi se strânge gâtul, dar n-am plâns. Nu acolo. Nu în fața lor.

— Am strâns, i-am spus. An de an. Din fiecare scară spălată, din fiecare casă de om străin pe care am făcut-o lună. Puneam deoparte și nu spuneam nimănui. Și… am mai făcut ceva.

Am tras aer în piept.

— Mi-am vândut garsoniera.

Anca a lăsat hârtiile jos.

— Ce-ai făcut?

— Mi-am vândut garsoniera, Anca. Acum două luni. Am semnat la notar și eu, și cumpărătorul. Cu banii ăia și cu ce strânsesem, am luat apartamentul ăsta. Pe numele tău.

Sala tăcea în continuare, dar acum era altă tăcere. Nu tăcerea în care te faci mic. Tăcerea în care 200 de oameni ascultă cu sufletul la gură.

„Mamă, dar tu unde-o să stai?”

Anca s-a albit la față. Am văzut cum îi pică fisa, cum înțelege ce înseamnă, de fapt, ce-i spusesem.

— Mamă, a șoptit ea, și vocea i s-a frânt. Mamă, dar tu unde-o să stai? Dacă ți-ai vândut garsoniera… tu unde dormi diseară?

Iată întrebarea pe care nu voisem s-o aud. Aveam un răspuns pregătit, unul mic, care să nu sperie pe nimeni. Mă înțelesesem cu sora mea, Geta, din comună, să stau la ea o vreme, în camera din spate, până mă descurcam. Aveam de gând să caut ceva cu chirie, o cameră, cât de mică. Mă gândisem la toate. Nu mă gândisem decât la un singur lucru: ca fata mea să aibă un acoperiș care să fie numai al ei, pe care nimeni, niciodată, să nu i-l poată lua. Nici un bărbat. Nici o soacră. Nimeni.

Pentru că eu știam cum e să n-ai nimic al tău. Știam cum e să te uiți la ușa unei case și să nu fii sigură că mâine mai ai voie să intri pe ea.

— O să mă descurc, i-am spus. Nu-ți face griji pentru mine. Am 61 de ani, am spălat toată viața scări, crezi că nu mă descurc cu o cameră cu chirie?

Și atunci s-a întâmplat ceva ce n-am să uit cât oi trăi.

Anca s-a ridicat. A luat uniforma de pe scaun. S-a întors spre masa de onoare, spre soacra ei, care încă ținea paharul în mână, dar acum nu mai zâmbea deloc. I-a pus uniforma pe masă, lângă farfuria cu tort.

— Vă mulțumesc pentru cadou, a spus Anca, și vocea îi tremura, dar nu de rușine, ci de furie. Dar nu-mi trebuie. Singura casă pe care o s-o fac curat de acum înainte e a mea. Casa pe care mama, femeia asta pe care ați pus-o la masa de lângă bucătărie, a plătit-o cu mâinile ei crăpate. Femeia care a dormit pe canapea 15 ani ca eu să am pat. Care și-a vândut casa în care locuia, ca eu să am una.

Ginerele meu s-a ridicat, roșu la față.

— Anca, stai jos, faci un circ…

— Circ? Ea l-a privit lung. Tu ai fluturat o uniformă de servitoare deasupra capului meu, în fața a 200 de oameni, și ai râs. Iar acum eu fac circ?

El a deschis gura, dar n-a mai zis nimic. Se uita la maică-sa, apoi la Anca, apoi iar la maică-sa, ca un copil care nu știe pe cine să asculte. Și în ochii fetei mele am văzut că înțelesese, în secunda aia, ce fel de bărbat luase.

Anca a venit la mine. M-a luat de mână — de mâna aia crăpată, de care mie mi-era rușine — și a ridicat-o, s-o vadă toată lumea.

— Vedeți mâinile astea? a spus, tare, ca să audă toți. Astea sunt cele mai frumoase mâini din sala asta. Și diseară nu mama doarme cu chirie. Diseară mergem amândouă acasă. În apartamentul nostru.

M-a luat de braț și m-a scos din sală, cu capul sus, prin fața tuturor. Am trecut pe lângă masa de onoare, pe lângă soacra înțepenită, pe lângă tortul început. Cineva, undeva în spate, a început să bată din palme. Apoi altcineva. Când am ieșit pe ușa sălii, jumătate din invitați se ridicaseră în picioare.

În noaptea aceea am dormit amândouă în apartamentul cel nou, pe o saltea întinsă pe jos, că nu apucasem să iau mobilă. Ne-am acoperit cu paltoanele. Ne uitam în tavanul gol, la becul fără abajur, și râdeam ca două fete.

— Ce nuntă, mamă, a spus Anca la un moment dat, în întuneric.

— Ce nuntă, am zis și eu.

Și-am plâns amândouă, dar de data asta de bine.

Au trecut câteva luni de atunci. Cu ginerele meu lucrurile n-au mai mers — nu se desparte omul într-o zi, la noi durează, cu acte și cu drumuri, și încă nu s-a terminat tot. Dar Anca a luat-o de la capăt, iar apartamentul acela, pe numele ei și numai al ei, e locul în care mă trezesc și eu în fiecare dimineață. Mi-am adus lucrurile de la sora mea. Am o cameră a mea, cu perdele pe care le-am cusut singură.

Uneori, seara, Anca îmi ia mâinile în mâinile ei și mi le dă cu cremă, încet, deget cu deget, fără să spună nimic. Iar eu o las. După 15 ani în care mi-a fost rușine de ele, în sfârșit le las în pace.

Voi ce i-ați fi spus soacrei în locul meu, acolo, în fața celor 200 de invitați? Ați fi tăcut, ca mine o viață întreagă, sau ați fi răbufnit pe loc?