Am luat în taxi o femeie tăcută, într-o rochie roșie, și pe drum am prevenit-o de plutonierul care ne buzunărește pe toți. Când m-a oprit și m-a înșfăcat de guler cerându-mi 1.500 de lei, femeia a coborât din spate — și abia atunci am aflat cine e…

S-a urcat pe bancheta din spate, mi-a spus adresa și pe urmă n-a mai scos o vorbă.

O femeie liniștită, într-o rochie roșie simplă, cu părul strâns la spate și o poșetă mică în poală. Mi-a zâmbit scurt în oglindă și atât. Se ducea la o nuntă, mi-a spus mai târziu — a fratelui ei.

Eu sunt Costel, am 41 de ani și conduc taxiul de 12 ani. Doi copii acasă, o rată la mașină pe care o car ca pe un bolovan în spate și zile în care, dacă fac 250 de lei, mă întorc mulțumit. În ziua aia făcusem exact atât: 250 de lei. Îmi aduc aminte pentru că mă tot socoteam în gând cât îmi mai trebuie până la rată.

Drumul cel mai scurt spre adresa ei trecea prin marginea orașului. Și acolo, de vreo două luni, se instalase o belea.

— Doamnă, dacă nu vă supărați, o iau puțin mai pe ocolite, i-am zis.

— De ce? m-a întrebat, fără să pară deranjată.

Și atunci, ca între oameni, i-am povestit. Că pe drumul ăla stă un plutonier de la o secție din oraș care oprește taximetriștii unul câte unul. Că te ține pe dreapta, îți caută nod în papură, îți cere bani chiar și când ai toate actele la zi. Că vorbiserăm între noi, șoferii, și ne feream toți de locul ăla ca de foc.

— Și nimeni nu spune nimic? a întrebat încet.

— Cine să spună, doamnă? am râs eu amar. Cui? El e cu uniforma pe el, noi suntem niște amărâți cu mașina. Cine ne crede pe noi?

N-am apucat bine să termin vorba.

L-am văzut în față, la marginea drumului, cu bastonul alb în mână. Mi-a făcut semn scurt să trag pe dreapta.

Am simțit cum mi se strânge ceva în piept. I-am zis femeii, aproape în șoaptă:

— Ăsta e. Vă rog să mă scuzați, durează un minut.

Am tras pe dreapta. Am coborât geamul. I-am dat actele — buletin, permis, talon, atestat, tot. Le-a răsfoit rar, cu un aer plictisit, de parcă avea tot timpul din lume.

— Actele sunt în regulă, i-am spus.

— Asta hotărăsc eu, a zis el, fără să mă privească.

S-a plimbat în jurul mașinii. A bătut cu palma în cauciucuri. S-a uitat la trusa medicală, la stingător, la triunghiuri. Căuta ceva, orice.

— Trusa e expirată, a zis într-un final.

Nu era. O schimbasem cu o lună înainte.

— Domnu’ plutonier, e nouă, am zis. Uitați data pe ea.

S-a aplecat la geam. Mirosea a țigară și a cafea.

— 1.500 de lei, a zis simplu. Aici, acum. Sau îți fac dosar de nu te speli un an.

Am rămas cu gura uscată. 1.500 de lei. Eu făcusem 250 în ziua aia întreagă.

— Domnu’ plutonier, n-am făcut nimic, am zis. Am familie, am copii, am o rată…

— Mă doare pe mine de rata ta? a ridicat el vocea.

Și atunci s-a întâmplat. A băgat mâna pe geam, m-a apucat de guler și a început să mă tragă, să mă îmbrâncească, de față cu clienta din spate.

— Cobori tu acuma și-mi dai banii, ai înțeles? Ori bani, ori te bag în belele!

Mâinile îmi tremurau pe volan. Simțeam cum îmi ard obrajii. Treceau mașini pe lângă noi, oameni care încetineau și se uitau, și eu stăteam acolo, un om în toată firea, ținut de guler ca un hoț, în fața unei femei pe care abia o cunoscusem.

Nu mă gândeam la mine. Mă gândeam la cheia de la casă, la copiii care mă așteptau, la ce le spun dacă mă întorc fără mașină și cu dosar.

Și-atunci am auzit, din spate, portiera deschizându-se.

Femeia în rochie roșie a coborât fără grabă

N-a țipat. N-a alergat. A coborât încet, și-a tras rochia în jos cu un gest simplu, ca și cum ar fi ieșit la o plimbare, și a venit spre noi. S-a o===FIȘA===
– AZI = 2026 (anul 0).
– Costel — 41 ani — taximetrist de 12 ani (din 2014, de la 29 ani), 2 copii.
– Geta (soția) — 38 ani — acasă/muncă cu ziua. (rol minor)
– Andrei — 12 ani; Ilinca — 8 ani.
– Camelia (clienta în rochie roșie) — ~42 ani — comisar-șef la un serviciu de control (INSTITUȚIE GENERICĂ, fără oraș), merge la nunta fratelui ei.
– Plutonierul — agent la o secție dintr-un oraș (GENERIC, fără nume/localitate), oprește taximetriști.
– EVENIMENT AZI: după-amiază, cursa spre marginea orașului → oprirea abuzivă → umilința → dezvăluirea gradului.

VERIFICĂRI:
– Taxi de 12 ani, început la 29 → azi 41. ✔
– Copii 12 și 8 ani → încap în căsnicie de om de 41. ✔ (nu apar în scena de pericol — sunt acasă)
– Fratele Cameliei se însoară la 45; ea ~42 → frați plauzibil. ✔
– Cifre identice peste tot: 1.500 lei (cererea), 250 lei (o zi), 12 ani, 2 copii, 41 ani. ✔
– Comisar-șef vs. plutonier: grad mult superior → realist că îl poate trage la răspundere. ✔
– Titlu/FB/articol — aceleași cifre. ✔
– Casa/banii — nu se schimbă patrimoniul; miza e rata la mașină (credit/CAR), concretă. ✔
– Mecanisme românești: legitimație de ofițer, sesizare scrisă la secție, cercetare disciplinară + număr de matricol/insignă, ordin ierarhic — NU arest pe loc. ✔

===FACEBOOK===
Rochia roșie 👗 a fost primul lucru pe care l-am văzut când a deschis portiera din spate a taxiului. Simplă, fără dantele, fără sclipici — o rochie roșie curată, călcată cu grijă, dintr-alea pe care le scoți din dulap doar de câteva ori în viață.

— Bună ziua. Spre marginea orașului, vă rog 🙏 — mi-a spus scurt și s-a așezat pe banchetă.

Atât. Niciun cuvânt în plus.

Eu sunt Costel, dar asta ea a aflat mult mai târziu. Conduc taxiul 🚕 ăsta de 12 ani, zi de zi, pe ploaie, pe ninsoare, pe caniculă, ca să pun pâine pe masă pentru cei doi copii 👧👦 ai mei. Am învățat în anii ăștia să citesc oamenii dintr-o privire 👀 în oglinda retrovizoare. Pe ea n-am putut s-o citesc.

Stătea dreaptă, cu mâinile în poală, cu o poșetă 👜 mică lângă ea, și privea pe geam la blocurile care se răreau. O femeie tăcută, cam de vârsta mea, cu părul strâns curat la spate. Mi-am zis că merge la vreo ocazie.

— La o nuntă 💍 mergeți? am întrebat, așa, ca să nu fie tăcere.

— La nunta fratelui meu ❤️ — a răspuns și a zâmbit puțin, pentru prima dată. Se însoară abia acum, la 45 de ani. Toată familia pierduse speranța.

Am râs amândoi 😊. S-a mai destins. Și pentru că părea om de treabă, am făcut ce fac de obicei cu clienții pe care-i simt cumsecade — am prevenit-o.

— Doamnă, o să ocolesc un pic pe centură 🛣️. Știu că e mai lung, dar drumul ăla drept, pe la marginea orașului, îl evit de fiecare dată.

— De ce? — a întrebat.

— Pentru că acolo stă la pândă un plutonier 👮. Oprește taximetriștii unul câte unul. Îți cere actele 📄, se uită la ele o oră, găsește el ceva — că ai o lampă, că ai o hârtie, că ai o vorbă — și până la urmă tot din buzunarul tău scoate bani 💸. Ne buzunărește pe toți, doamnă. Am pățit-o și eu, și colegii mei. Mai bine fac 3 kilometri în plus decât să dau ochii cu el.

A tăcut. S-a uitat lung la ceafa mea în oglindă.

— Și nimeni nu spune nimic? — a întrebat încet.

— Cui să spui, doamnă? 😔 E cuvântul lui împotriva cuvântului nostru. Cine crede un taximetrist?

N-am apucat bine să termin vorba. La semaforul de la ieșirea din cartier, chiar pe banda pe care voiam să cotesc, l-am văzut 😳. În picioare, lângă mașina lui, cu bastonul alb-negru în mână. Mi-a făcut semn scurt, sec, să trag pe dreapta.

Mi s-a strâns stomacul 😰. Nu apucasem să cotesc. Eram fix pe drumul de care tocmai o avertizasem.

— El e — i-am spus în șoaptă. Vă rog să nu vă speriați. Durează câteva minute și mergem mai departe.

Am tras pe dreapta. Am scos actele — buletin, permis, talon, asigurare, licența de taxi, tot ce trebuie, tot valabil, tot în regulă 📑. De 12 ani n-am o zi de întârziere la nimic.

— Bună ziua, actele — a spus fără să se uite la mine.

I le-am întins. Le-a răsfoit rar. Prea rar. Le întorcea pe-o parte și pe alta, căuta. Știam jocul.

— Aparatul de taxat verificat? Ai bon? Centura? — m-a întrebat pe rând.

— Tot, domnule plutonier. Tot e în regulă.

S-a aplecat la geam.

— În regulă, zici? Uite ce e. Ai o problemă la actul de metrologie 📋. Sunt 1.500 de lei. Pe loc. Sau îți las mașina în parcare și rămâi pietonal.

Am simțit cum îmi ard obrajii 😳.

— Domnule, actul e valabil, l-am făcut acum trei luni. Vă rog să vă uitați pe…

— Mă înveți tu pe mine legea? — a ridicat vocea 😡.

— Nu, dar 1.500 de lei… eu într-o zi întreagă, de dimineață până acum, am făcut 250 de lei 💶. Din care trebuie să pun benzină și rata la mașină. Am doi copii acasă, domnule.

— Nu mă interesează copiii tăi.

Și atunci a întins mâna prin geam și m-a apucat de guler 😨. M-a tras spre el, mi-a smucit gulerul cămășii, de față cu clienta.

— Cobori sau plătești. Alege.

Îmi tremurau mâinile 🤲 pe volan. Simțeam privirile trecătorilor de pe trotuar întorcându-se spre noi 👀. O femeie cu o sacoșă s-a oprit și se uita. Un puști pe bicicletă a încetinit. Mie îmi era RUȘINE — rușine cum nu mai fusesem de mult 💔. Nu de plutonier. De mine. Că sunt apucat de guler ca un hoț, în plină zi, și nu pot face nimic.

Mă gândeam la cheia 🔑 de la casă. La Andrei, care are 12 ani și mă așteaptă cu tema. La Ilinca, de 8 ani. La rata care se ia peste patru zile. Mă gândeam că, dacă dau 1.500 de lei acum, nu mai am cu ce 😞.

Și în tăcerea aia, am auzit portiera din spate deschizându-se.

Femeia în rochie roșie 👗 a coborât. Liniștită. Fără grabă. Și-a netezit rochia cu palma, a ocolit mașina prin spate și a venit lângă mine, exact între mine și plutonier.

👉 Ce a scos ea din poșetă și ce l-a făcut pe plutonier să tremure în câteva secunde — citește continuarea în primul comentariu 👇🙏

===SITE===

Femeia tăcută în rochie roșie și plutonierul care ne buzunărea pe toți

Rochia roșie a fost primul lucru pe care l-am văzut când a deschis portiera din spate a taxiului. Simplă, fără dantele, fără sclipici — o rochie roșie curată, călcată cu grijă, dintr-alea pe care le scoți din dulap doar de câteva ori în viață.

— Bună ziua. Spre marginea orașului, vă rog — mi-a spus scurt și s-a așezat pe banchetă.

Atât. Niciun cuvânt în plus.

Eu sunt Costel, dar asta ea a aflat mult mai târziu. Conduc taxiul ăsta de 12 ani, zi de zi, pe ploaie, pe ninsoare, pe caniculă, ca să pun pâine pe masă pentru cei doi copii ai mei. Am învățat în anii ăștia să citesc oamenii dintr-o privire în oglinda retrovizoare. Pe ea n-am putut s-o citesc.

Stătea dreaptă, cu mâinile în poală, cu o poșetă mică lângă ea, și privea pe geam la blocurile care se răreau. O femeie tăcută, cam de vârsta mea, cu părul strâns curat la spate. Mi-am zis că merge la vreo ocazie.

— La o nuntă mergeți? am întrebat, așa, ca să nu fie tăcere.

— La nunta fratelui meu — a răspuns și a zâmbit puțin, pentru prima dată. Se însoară abia acum, la 45 de ani. Toată familia pierduse speranța.

Am râs amândoi. S-a mai destins. Și pentru că părea om de treabă, am făcut ce fac de obicei cu clienții pe care-i simt cumsecade — am prevenit-o.

— Doamnă, o să ocolesc un pic pe centură. Știu că e mai lung, dar drumul ăla drept, pe la marginea orașului, îl evit de fiecare dată.

— De ce? a întrebat.

— Pentru că acolo stă la pândă un plutonier. Oprește taximetriștii unul câte unul. Îți cere actele, se uită la ele o oră, găsește el ceva — că ai o lampă, că ai o hârtie, că ai o vorbă — și până la urmă tot din buzunarul tău scoate bani. Ne buzunărește pe toți, doamnă. Am pățit-o și eu, și colegii mei. Mai bine fac 3 kilometri în plus decât să dau ochii cu el.

A tăcut. S-a uitat lung la ceafa mea în oglindă.

— Și nimeni nu spune nimic? a întrebat încet.

— Cui să spui, doamnă? E cuvântul lui împotriva cuvântului nostru. Cine crede un taximetrist?

N-am apucat bine să termin vorba. La semaforul de la ieșirea din cartier, chiar pe banda pe care voiam să cotesc, l-am văzut. În picioare, lângă mașina lui, cu bastonul alb-negru în mână. Mi-a făcut semn scurt, sec, să trag pe dreapta.

Mi s-a strâns stomacul. Nu apucasem să cotesc. Eram fix pe drumul de care tocmai o avertizasem.

— El e — i-am spus în șoaptă. Vă rog să nu vă speriați. Durează câteva minute și mergem mai departe.

Am tras pe dreapta. Am scos actele — buletin, permis, talon, asigurare, licența de taxi, tot ce trebuie, tot valabil, tot în regulă. De 12 ani n-am o zi de întârziere la nimic.

— Bună ziua, actele — a spus fără să se uite la mine.

I le-am întins. Le-a răsfoit rar. Prea rar. Le întorcea pe-o parte și pe alta, căuta. Știam jocul.

— Aparatul de taxat verificat? Ai bon? Centura? m-a întrebat pe rând.

— Tot, domnule plutonier. Tot e în regulă.

S-a aplecat la geam.

— În regulă, zici? Uite ce e. Ai o problemă la actul de metrologie. Sunt 1.500 de lei. Pe loc. Sau îți las mașina în parcare și rămâi pietonal.

Am simțit cum îmi ard obrajii.

— Domnule, actul e valabil, l-am făcut acum trei luni. Vă rog să vă uitați pe…

— Mă înveți tu pe mine legea? a ridicat vocea.

— Nu, dar 1.500 de lei… eu într-o zi întreagă, de dimineață până acum, am făcut 250 de lei. Din care trebuie să pun benzină și rata la mașină. Am doi copii acasă, domnule.

— Nu mă interesează copiii tăi.

Și atunci a întins mâna prin geam și m-a apucat de guler. M-a tras spre el, mi-a smucit gulerul cămășii, de față cu clienta.

— Cobori sau plătești. Alege.

Îmi tremurau mâinile pe volan. Simțeam privirile trecătorilor de pe trotuar întorcându-se spre noi. O femeie cu o sacoșă s-a oprit și se uita. Un puști pe bicicletă a încetinit. Mie îmi era rușine — rușine cum nu mai fusesem de mult. Nu de plutonier. De mine. Că sunt apucat de guler ca un hoț, în plină zi, și nu pot face nimic.

Mă gândeam la cheia de la casă. La Andrei, care are 12 ani și mă așteaptă cu tema. La Ilinca, de 8 ani. La rata care se ia peste patru zile. Mă gândeam că, dacă dau 1.500 de lei acum, nu mai am cu ce.

Și în tăcerea aia, am auzit portiera din spate deschizându-se.

Femeia în rochie roșie a coborât. Liniștită. Fără grabă. Și-a netezit rochia cu palma, a ocolit mașina prin spate și a venit lângă mine, exact între mine și plutonier.

Femeia care nu s-a speriat

— Lăsați omul, domnule — a spus ea. Nu tare. Dar așa de ferm, încât plutonierul chiar i-a dat drumul o clipă la guler.

S-a uitat la ea de sus în jos. La rochia roșie, la pantofii simpli, la poșeta mică. A zâmbit disprețuitor.

— Doamnă, urcați dumneavoastră la loc în mașină și vedeți-vă de drum. Nu e treaba dumneavoastră ce discut eu cu șoferul. Că altfel vă cobor și pe dumneavoastră din taxi și rămâneți aici, la marginea orașului, pe jos.

Ea nu s-a clintit. Îmi amintesc că bătea un vânt ușor și-i flutura poala rochiei, dar ea stătea dreaptă ca un stâlp.

— Ba tocmai că e treaba mea — a spus. Sunt martoră. Am auzit fiecare cuvânt de pe bancheta din spate. I-ați cerut omului ăstuia 1.500 de lei pentru un act pe care nici măcar nu l-ați citit. L-ați apucat de guler. L-ați îmbrâncit. În plină stradă, de față cu lume. Știți cum se numește asta, domnule plutonier?

— Cum se numește? a mârâit el, umflându-se în piept.

— Abuz în serviciu. Purtare abuzivă. Și, dacă vreți să mergem până la capăt, tentativă de a lua mită de la un cetățean nevinovat.

Pentru prima dată, plutonierul a șovăit o secundă. Apoi și-a revenit și a pufnit.

— Și cine ești dumneata să-mi spui mie termeni din ăștia? Ai citit pe internet? Hai, arată-mi și mie buletinul, să văd cine mă amenință pe mine.

Femeia a deschis poșeta aceea mică. Încet. A scos o legitimație și i-a întins-o deschisă, la nivelul ochilor lui.

N-am văzut de la locul meu ce scria. Dar am văzut fața plutonierului. Am văzut cum, în doar câteva secunde, roșeața i-a pierit din obraji și a rămas alb ca varul. Am văzut cum mâna în care ținea bastonul i-a coborât încet pe lângă corp. Am văzut cum spatele acela drept, umflat, s-a înmuiat dintr-odată.

— Să… să trăiți — a îngăimat.

Abia atunci am înțeles de unde venea liniștea din vocea ei. Nu era o femeie speriată care se ducea la o nuntă. Era comisar-șef. Lucra la un serviciu de control — exact la serviciul care îi verifică pe oamenii ca el. Purta gradul acela sub rochia roșie, tăcută, pe bancheta din spatele meu, în timp ce eu îi povesteam, fără să știu, despre abuzurile pe care ea le vâna de ani de zile.

Cum tremura acum cel care mă apucase de guler

— Numele și numărul de insignă — a spus ea, scoțând din poșetă un pix și un carnețel mic. Nu m-am obosit să le rețin, am să le verific oricum.

Plutonierul s-a bâlbâit. Deodată vorbea mult, repede.

— Doamnă comisar, a fost o neînțelegere. Verificam și eu de rutină. Omul… omul are actele în regulă, îi dau drumul imediat, uite, îi dau actele înapoi…

Mi-a împins actele prin geam cu o grabă caraghioasă, de parcă îi ardeau degetele.

— De rutină? a întrebat ea. De rutină îi ceri unui om 1.500 de lei „pe loc”? De rutină îl apuci de guler? Eu am stat un sfert de oră pe bancheta din spate. Omul ăsta m-a prevenit despre dumneata încă de la ieșirea din cartier. Mi-a spus pe nume ce faci aici, la marginea orașului. Și nu e singurul. Câți taximetriști au trecut pe drumul ăsta în ultimul an și au plătit ca să scape de dumneata?

Plutonierul tăcea. Se uita în pământ, la vârfurile bocancilor.

— O să depui o sesizare scrisă la secție — mi-a spus ea, întorcându-se spre mine. Astăzi. Scrii tot, exact cum s-a întâmplat, ora, locul, suma cerută. Treci și numărul meu de telefon ca martor. Eu confirm fiecare cuvânt. Se deschide cercetare disciplinară și, dacă e nevoie, merge mai departe. Nu mai are cum să scape cu „vorba lui împotriva vorbii tale”, cum ziceai. De data asta e vorba lui împotriva vorbii mele.

Mi-au dat lacrimile. Vă jur că mi-au dat lacrimile acolo, un bărbat de 41 de ani, în fața unui polițist. Dar nu de rușine de data asta. De altceva. De ușurare. De faptul că, pentru prima dată în 12 ani de când învârt volanul ăsta, cineva se pusese între mine și nedreptate și spusese, cu voce tare: „omul ăsta n-a greșit cu nimic”.

— Puteți pleca — a mai spus ea plutonierului, fără să-l mai privească. Dar de mâine te aștept cu explicații la serviciu. Știi unde.

Plutonierul a dus mâna la chipiu, a mormăit un „să trăiți” și s-a retras la mașina lui ca un câine bătut. A demarat repede, fără să se mai uite înapoi.

Drumul până la nuntă

Femeia s-a urcat la loc pe bancheta din spate, calmă, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Și-a netezit iar rochia.

— Mergem mai departe, domnule Costel? Am o nuntă la care nu pot întârzia.

Am pornit. Mâinile încă îmi tremurau puțin pe volan. Câteva minute n-am fost în stare să spun nimic. Apoi am întrebat, cu vocea gâtuită:

— De ce n-ați spus de la început cine sunteți? Când l-ați văzut oprindu-mă?

În oglindă am văzut-o zâmbind trist.

— Pentru că voiam să văd cu ochii mei. De ani de zile primesc plângeri despre drumul ăsta. Hârtii, semnături, nimic sigur. Toți se tem. Toți plătesc și tac. Astăzi trebuia doar să ajung la nunta fratelui meu. Am luat primul taxi din stație. Și nu numai că am dat peste el — am dat și peste un om cinstit, care, fără să știe cine sunt, s-a gândit să mă prevină pe mine, o străină, ca să nu pățesc ceva. Ăsta ești, domnule Costel. Ai avut grijă de o clientă înainte să ai grijă de tine.

Am tăcut. Nu știam ce să răspund la așa ceva.

Când am ajuns în fața restaurantului unde se auzeau deja lăutarii, am oprit contorul. Făcea 40 de lei.

— Lăsați, doamnă — am spus. Nu vă iau bani. După ce ați făcut pentru mine, mi-ar fi rușine.

Ea a scos din poșetă o hârtie de 100 de lei și mi-a pus-o cu blândețe pe umăr, apoi pe scaun, lângă mine.

— Ba îi iei. Munca dumitale e muncă. Restul păstrează-l pentru copii. Andrei și Ilinca, așa ai zis?

Am rămas mut că le ținuse minte numele.

— Și să nu uiți de sesizare — a adăugat, coborând. Mâine. Ai cuvântul meu că nu rămâi singur în povestea asta.

A închis portiera, și-a aranjat rochia roșie și a intrat pe poarta restaurantului, dreaptă și liniștită, cum stătuse tot drumul.

Acasă

În seara aia am ajuns acasă mai devreme ca de obicei. Andrei era la masa din bucătărie, cu caietul deschis. Ilinca desena. Geta încălzea ciorbă. M-au privit toți trei, pentru că probabil aveam ceva pe față.

— Ce e cu tine? m-a întrebat Geta. Ai pățit ceva?

M-am așezat pe scaun, la masa din bucătărie, sub becul acela care pâlpâie de un an și tot uit să-l schimb. Și le-am povestit tot. Gulerul apucat. Cei 1.500 de lei. Rușinea din mijlocul drumului. Și femeia tăcută în rochie roșie care coborâse din spate și-mi luase apărarea.

Andrei m-a ascultat cu ochii mari.

— Și l-a certat pe polițist, tati? Chiar l-a certat?

— L-a certat, băiatul tatii. Frumos și liniștit, cum nu l-a certat nimeni. Fără să ridice vocea o dată.

A doua zi m-am dus și am scris sesizarea aceea, cuvânt cu cuvânt, cum îmi spusese. Am trecut numărul ei de telefon. Când l-am sunat, ca s-o anunț, mi-a răspuns scurt: „Foarte bine, domnule Costel. De aici mă ocup eu.”

N-am să vă spun că lumea s-a schimbat peste noapte. Dar pe drumul ăla, la marginea orașului, nu mai stă nimeni la pândă. Colegii mei trec pe acolo liniștiți. Iar eu, de câte ori iau un client tăcut pe bancheta din spate, îmi aduc aminte că nu știi niciodată pe cine duci în mașină. Și că, uneori, dreptatea se urcă singură în taxiul tău, îmbrăcată într-o rochie roșie simplă, și așteaptă răbdătoare momentul în care ai cea mai mare nevoie de ea.

Vouă vi s-a întâmplat vreodată să fiți umiliți pe nedrept de cineva cu uniformă? Ce ați făcut în clipa aia — ați tăcut, ca mine la început, sau ați avut curajul să vorbiți?