La 73 de ani, copiii mei m-au scos cu lucrurile în stradă și mi-au „rezervat” un pat la azil, pentru că semnasem, fără să înțeleg, actele casei pe numele lor. Am plecat pe jos la beciul dărâmat al bunicii, de la marginea satului, și când am rupt sigiliul de ceară de pe cufărul din lemn, am înțeles de ce îmi spusese, acum 50 de ani, să nu-l deschid decât la mare nevoie…
Doi bărbați pe care nu-i mai văzusem niciodată îmi cărau salteaua pe scări, iar fiul meu se uita la ceasul de la mână de parcă ar fi întârziat la un tren. Era o dimineață de martie, cu zăpadă murdară strânsă pe la colțuri și cu un vânt care intra prin palton drept la oase. Stăteam …