Trei ierni la rând mi-a venit factura la curent de mă apuca amețeala, deși stăteam singură și țineam un singur radiator. Când electricianul a dat la o parte lada cu lemne din spatele casei, am înghețat: de sub tencuială ieșea un cablu care nu era al meu și mergea direct peste gard…

A treia iarnă la rând am rămas cu factura la curent în mână, la masa din bucătărie, și mi s-a făcut frig pe dinăuntru mai tare decât afară.

Șase sute de lei. Pe o lună de iarnă. Pentru o femeie singură care ține un singur radiator într-o odaie și se bagă în pat pe la nouă seara, ca să nu ardă becul degeaba.

„Voichița, fată,” mi-am zis, „ori ai luat-o razna, ori ai tu ceva în casă care mănâncă lumina pe ascuns.” La 58 de ani ajunsesem să mă cert cu propriul frigider.

De când a murit soțul meu, acum 6 ani, număr fiecare leu. Pensia mea și cu ce mai rămăsese de la el se duc pe lemne, pe medicamente și pe curentul ăsta care parcă înghițea tot. Casa asta bătrânească, rămasă de la părinții mei, la marginea Fălticeniului, e tot ce am. Iarna e lungă la noi în Moldova și scumpă.

Prima iarnă am dat vina pe frigider. Era vechi, hârâia noaptea ca un motor. L-am scos din priză, l-am pus la loc, l-am blestemat. Factura n-a scăzut nici cu un leu.

A doua iarnă am dat vina pe boiler. L-am pus pe program, făceam baie o dată la două zile, spălam vasele cu apă încălzită pe aragaz, ca la țară. Degeaba. Cifra de pe hârtie creștea de parcă își bătea joc de mine.

A treia iarnă am dat vina pe mine. Că uit becuri aprinse. Că sunt bătrână și zăpăcită. Umblam seara prin casă și pipăiam întrerupătoarele ca o nebună, mă întorceam din pat să verific dacă am stins în tindă. Începusem să-mi fie rușine de mine însămi.

Singurul om care mă mai întreba ce fac era Costel, vecinul de alături. Un băiat la vreo 40 de ani, cuminte, cu un atelier de bricolaj în spatele curții lui. „Ce mai faceți, tanti Voichița?” îmi striga peste gard de câte ori mă vedea în ogradă.

Îmi căra lemnele în casă când mă vedea că mă opintesc cu brațul. Îmi tăia crengile uscate din grădină. Nevastă n-avea, și mă gândeam, săracul, cine-i pune și lui o mâncare caldă? Așa că-i duceam prăjituri și plăcintă cu mere peste gard. Ziceam în gând ce noroc pe capul meu cu un vecin ca ăsta.

Și, ce să vezi, exact în zilele în care stăteam cu factura pe masă și-mi venea să plâng, el bătea la poartă cu un braț de lemne și cu zâmbetul lui. „Nu vă mai chinuiți, tanti, lăsați că am eu grijă de dumneavoastră.”

Într-a treia iarnă n-am mai rezistat. Am strâns ban lângă ban și am chemat în sfârșit un electrician. Un om priceput, pe nume Mihai, mi-l recomandase Geta, vecina de peste drum.

A venit într-o dimineață geroasă, cu trusa lui. A umblat la tablou, a măsurat, a scris niște cifre pe un carnețel. La un moment dat s-a oprit și s-a încruntat.

— Tanti, dumneavoastră consumați cât o casă cu trei familii, a zis. Aici ceva nu e curat. Aveți vreun consumator mare pe undeva? Vreun cazan electric, vreo pompă?

— Nu, maică, i-am spus. Un radiator și un frigider bătrân. Atât am.

A pornit după fir, cu lanterna, pe lângă perete, până în spatele casei. Acolo, lipită de zid, stătea lada mea veche cu lemne.

— Ia să dăm asta la o parte, a zis.

Am tras amândoi de ladă. Din spatele ei a ieșit un miros de mucegai și de pământ jilav care mi s-a urcat direct în nas. Și am văzut peretele. Tencuiala scorojită, iar de sub ea ieșea un cablu.

Am pus mâna pe el fără să vreau. Era rece și gros, un cablu care nu era al meu. Nu intra în casă. Mergea în jos, pe lângă temelie, se afunda în pământ și o lua drept spre gard. Am înghețat.

— Al cui e ăsta? am întrebat, deși simțeam deja cum îmi bubuie inima.

Mihai s-a lăsat pe vine, a urmărit cablul cu privirea peste toată curtea, până dincolo de gard. Când s-a întors spre mine, avea o față pe care n-o să o uit.

— Tanti… ăsta pleacă din tabloul dumneavoastră. Dar nu se oprește aici. Trece pe sub gard, dincolo. La vecin.

La vecin. La Costel. Băiatul care îmi căra lemnele. Băiatul căruia îi duceam plăcintă cu mere peste gard, cu mâinile mele.

Am rămas cu palma pe cablul acela rece și pentru câteva clipe n-am mai auzit nimic. Mihai vorbea, îmi explica ceva, dar cuvintele lui veneau parcă de sub apă, dintr-un loc unde eu nu mai eram.

— Tanti, mă auziți? Uitați cum stă treaba, a zis el și m-a apucat blând de cot. Cablul ăsta e legat în tabloul dumneavoastră, după contor. Adică tot ce trage el, dincolo, se numără aici, la dumneavoastră, ca și cum ați consuma dumneavoastră. De asta vă venea factura cât la o pensiune.

— De când, maică? am șoptit. De când crezi că e pus?

Mihai a pipăit izolația, a scobit puțin pământul cu vârful șurubelniței, a văzut cum era tras firul, îngropat cu grijă, ascuns pe după temelie.

— După cum arată, de vreo doi-trei ani. Nu e făcut la repezeală. E muncă de om priceput. Cineva care se pricepe la electrică a stat aici, în spatele casei dumneavoastră, și l-a tras frumos, pe sub ladă, ca să nu-l vedeți niciodată.

Trei ani. Exact cele trei ierni. Trei ierni în care mă certasem cu frigiderul. În care mă bătusem cu boilerul. În care mă crezusem senilă și-mi fusese rușine de mine. Trei ierni în care el îmi zâmbea peste gard și mă întreba, cu vocea lui caldă, „ce mai faceți, tanti?”.

Nu mi-am luat nici haina. Mi-am tras baticul pe cap și am ieșit pe poartă în ger, cu papucii de casă în picioare. Am bătut cu pumnul în poarta lui Costel. Dinăuntru, din atelier, se auzea polizorul, un scârțâit ascuțit care-mi intra în dinți. Ardea lumina la el, becuri peste tot, și se simțea căldură până în stradă. O căldură pe care o plătisem eu, leu cu leu, în timp ce mă culcam devreme ca să nu ard becul.

„Casa e prea mare pentru o femeie singură”

A ieșit ștergându-se pe mâini de un șorț de piele. Când m-a văzut, a zâmbit, exact ca de fiecare dată.

— Costel, i-am zis, și-mi tremura vocea de nu mă mai recunoșteam, ce e cu cablul ăla care iese din casa mea și intră la tine în atelier?

Am crezut că o să se albească. Că o să lase capul în pământ, că o să bâlbâie ceva. M-am rugat, Doamne iartă-mă, să fie o greșeală, să-mi spună că a legat cineva demult și el nici n-a știut, ca să pot să-l cred, ca să nu mă doară.

Dar nu a roșit. Nu i-a tremurat niciun mușchi pe față. S-a sprijinit cu umărul de tocul ușii, m-a privit de sus în jos și a zâmbit mai departe.

— Păi ce mare lucru, tanti? a zis, ridicând din umeri. Vă supărați pentru niște curent? Stați singură într-o casă cu 4 camere, încălziți o odaie și-n rest e frig și pustiu. Ce vă strica dacă mai foloseam și eu un pic? Oricum casa aia e prea mare pentru o femeie singură.

Am rămas cu gura căscată. Nu-mi venea să cred că vorbele astea ies din gura băiatului căruia îi puneam plăcinta caldă în mână.

— M-ai furat 3 ani, Costel. M-ai lăsat să cred că înnebunesc. M-ai lăsat să mă culc devreme, la întuneric, în timp ce tu îți încălzeai atelierul pe banii mei.

A oftat, de parcă eu eram cea care-l obosea.

— Exagerați, tanti. V-am cărat lemnele, nu? V-am tăiat crengile. Ne-am ajutat unul pe altul, ca vecinii. Lăsați că n-a murit nimeni. Duceți-vă în casă, că e frig.

Și mi-a întors spatele. A intrat înapoi în atelier, la căldura mea, și a închis ușa după el.

Prăjiturile pe care i le dădusem

M-am întors acasă și m-am așezat pe scaunul din bucătărie fără să aprind lumina. Afară se întuneca. Nu banii mă dureau. Mă durea altceva, mult mai adânc.

Mă gândeam la toate plăcintele pe care i le dusesem. La toate „ce mai faceți, tanti?”-urile alea de care mă bucuram ca un copil, fiindcă erau singurele cuvinte calde pe care le mai auzeam într-o săptămână. Omul acela mă mângâia cu o mână și mă fura cu cealaltă. Iar în tot timpul ăsta se uita la mine și mă credea proastă. O bătrână proastă și singură, dintr-o casă prea mare.

Am plâns în seara aia cum nu mai plânsesem de la înmormântarea soțului meu. Nu de furie. De rușine. Că îmi dăduse Dumnezeu atâția ani și tot nu învățasem să văd un om rău când îl aveam sub nas, aducându-mi lemne.

Două zile n-am ieșit din casă. Și în cele două zile m-am zbătut cu o întrebare care mă rodea mai tare decât gerul.

Ce fac? Dacă mă duc și fac plângere, mă cert cu el pe viață. Iar el e vecin de gard cu mine. Cine îmi mai cară iarna lemnele? Cine mă mai aude dacă alunec pe gheață în ogradă și cad și nu mă pot ridica? La 58 de ani, singură, vecinul e uneori tot ce ai între tine și un necaz. M-am gândit chiar să tac. Să-l pun să taie cablul și să uit, de dragul liniștii.

Dar apoi mi-am amintit fața lui. Zâmbetul ăla. „Casa e prea mare pentru o femeie singură.” Și am înțeles că, dacă tac, îi dau dreptate. Că o femeie singură se lasă călcată în picioare fiindcă n-are încotro. Că merit să fiu furată, fiindcă n-are cine să mă apere.

A treia zi a venit Geta la mine, cu o oală de ciorbă, că auzise ea ceva de la Mihai. S-a așezat lângă mine la masă, m-a luat de mână și mi-a zis un singur lucru:

— Voichița, dacă îl lași așa, mâine-poimâine îți intră și-n casă. Omul care fură fără să-i fie rușine nu se oprește singur.

Avea dreptate. A doua zi de dimineață am sunat la furnizorul de curent și le-am spus tot, cu cablul, cu lada, cu tot. Le-am spus că am și electricianul care poate să confirme. M-au ascultat și mi-au zis să nu ating nimic până vin ei.

Au venit în trei zile, doi oameni de la furnizor. Au dat lada la o parte, au fotografiat cablul, l-au urmărit pe sub gard, au bătut și la Costel, care de data asta nu mai zâmbea deloc. Au constatat ce era de constatat, au întocmit un act pe care scria negru pe alb ce se întâmplase, și au tăiat legătura chiar acolo, în fața tuturor. Mi-au explicat că furtul de curent nu e o glumă între vecini, că se numește sustragere de energie și că se răspunde pentru el. Că tot ce consumase el pe contorul meu se recalculează și i se pune lui în cârcă, nu mie.

În aceeași săptămână m-am dus și la secția de poliție din oraș și am făcut plângere. Mi-a fost greu, mi-au tremurat mâinile când am semnat, dar am semnat. L-au chemat și pe Costel să dea declarație. Nu știu ce a spus acolo, dar știu că, de atunci, nu mi-a mai bătut la poartă și n-a mai avut curajul să se uite la mine peste gard.

S-a aflat pe toată strada. „Băiatul cuminte”, cel care căra lemne bătrânilor și tăia crengi, băiatul de care toată lumea zicea ce om de treabă, rămăsese băiatul care furase trei ierni curentul unei văduve și care-i spusese în față că oricum casa ei e prea mare. Femeile care altădată îl lăudau au început să-și tragă copiii de lângă gardul lui.

Facturile mi-au fost corectate. N-a fost repede și nici ușor, cu hârtii și drumuri, dar în primăvară plăteam iar cât plătesc oamenii normali: vreo 150 de lei pe lună, nu 600. Prima factură mică am ținut-o în mână mult, la masa din bucătărie, în aceeași bucătărie unde plânsesem de atâtea ori peste cifrele alea nedrepte. Și pentru prima dată în trei ierni am aprins toate becurile din casă, în toate camerele, și le-am lăsat aprinse până seara târziu, așa, degeaba. Fiindcă puteam.

Cât despre lemne — nu m-a lăsat Dumnezeu. Nea Ilie, un om în vârstă de pe uliță, cu care abia dacă vorbisem până atunci, a auzit povestea și a venit într-o zi cu căruța lui.

— Tanti Voichița, mi-a zis, ridicându-și pălăria, de acu’ îți car eu lemnele. Și n-am nevoie nici de curentul, nici de plăcinta dumitale. Da’ dacă tot faci plăcintă cu mere, nu zic nu.

Am râs prima dată după săptămâni întregi. Iar iarna următoare, casa mea „prea mare pentru o femeie singură” a fost caldă în toate camerele, plătită cu banii mei, până la ultimul leu. Și pentru prima oară de când rămăsesem văduvă, n-am mai simțit că sunt o pradă ușoară pentru oricine crede că o bătrână singură se poate călca în picioare.

Uneori mă mai uit la peretele din spatele casei, la locul unde stătea lada, și-mi amintesc cât de rece era cablul acela sub palma mea. Și mă întreb cât aș mai fi plătit, cât m-aș mai fi crezut nebună, dacă în iarna aceea nu-mi ajungeau, în sfârșit, banii pentru un electrician.

Voi ce ați fi făcut în locul meu — l-ați fi iertat pe un vecin ca ăsta, de frică să nu rămâneți singuri și fără ajutor, sau l-ați fi dat pe mâna cui trebuie?