De 18 ani stătea închis sub cheie, într-o cutiuță de catifea albastră pe care n-o mai deschisesem de mult. Un trandafir de aur cu o piatră roșie în mijloc, făcut la comandă de un bijutier bătrân, într-un atelier de pe o străduță din Brașov, în anul în care s-a născut fata mea. Îl rugasem atunci să facă două: unul mare, pentru mine, și unul mic, cât pentru un deget de copil. „Să fie unic pe lume”, i-am spus. Și a fost. Perechea mică i-am atârnat-o Ilincăi de un lănțișor, la gât, când abia învăța să meargă.
În dimineața aceea, nu știu ce mi-a venit. Am scos cutiuța din seif, am șters praful cu mâneca bluzei și am pus inelul pe deget, cum nu mai făcusem de 18 ani.
Pe mine mă cheamă Adriana, am 58 de ani, și în Brașovul meu mă cunoaște multă lume — firme, blocuri ridicate din temelii, poze prin revistele locale. Femeia aranjată care semnează contracte și dă mâna cu primarul. Ce nu știe nimeni e că în spatele ei e o mamă căreia i s-a rupt ceva în piept acum 18 ani și nu s-a mai lipit niciodată la loc.
Atunci au fost inundațiile mari. Apa a intrat în cartier peste noapte, mirosea a mâl și a motorină, oamenii țipau pe la ferestre. Ne-au evacuat în grabă, ne urcau în autocare fără să mai întrebe cine cu cine e. Ilinca avea 6 ani și o rochiță galbenă udă până la brâu.
Am pus-o o clipă în brațele unei vecine, cât să mă întorc după geanta cu acte pe care o scăpasem în apă. „Ține-o tu, mă întorc acum”, i-am strigat.
Când m-am întors, cu geanta udă leoarcă în mână, autocarul plecase. Și fetița mea era pe el.
Am alergat după el pe jos, prin apă până la genunchi, până am căzut. Pe urmă am căutat-o ani de zile. Poliție, anunțuri, spitale, centre, drumuri prin toată țara cu poza ei mototolită în portofel. Nimic. Ca și cum apa aceea o luase cu totul și n-o mai dăduse înapoi niciodată.
Iar în după-amiaza aceea de mai ședeam la o terasă în centrul vechi, cu o cafea în față și cu soarele căldicel pe umeri. Învârteam pe deget inelul scos după 18 ani și mă uitam la oameni cum trec, fără să-i văd.
Atunci a apărut ea. O fetiță slăbuță, de vreo 6 ani, cu o rochiță spălăcită și niște sandale cu o cataramă ruptă, ținând strâns la piept un buchețel de trandafiri roșii legat cu ață.
— Doamnă, cumpărați un trandafir? m-a întrebat încet, uitându-se în pământ. E pentru medicamentele mamei.
Am zâmbit trist. Câte fetițe ca ea nu vezi prin centru… Am dus mâna la poșetă, am scos o bancnotă și i-am întins-o, cu tot buchețelul cu ea.
Dar fetița nu se uita la bani. Se uita la mâna mea. La inel.
— Doamnă… a șoptit, cu ochii cât cepele. E la fel ca al mamei mele.
— Cum adică la fel? am întrebat, și am simțit cum mi se usucă gura.
— Are unul mic, tot cu trandafir și cu piatra roșie. Îl ține sub pernă și nu-l lasă la nimeni. Zice că e de la cineva pe care l-a pierdut demult.
Furculița mi-a căzut din mână și a zăngănit pe farfurie. Mâna a început să-mi tremure atât de tare încât am lăsat paharul jos, să nu-l vărs pe fața de masă.
Agentul de pază de la terasă a văzut copila în hainele ei ponosite și a pornit spre noi, gata s-o alunge dintre mese. Am ridicat palma spre el. Doar atât. Și s-a oprit.
Nu mai auzeam terasa. Nici mașinile, nici muzica din difuzoare. Doar inima care-mi bătea în tâmple. M-am aplecat spre fetiță, până am ajuns ochi în ochi cu ea. Și atunci am văzut-o: gropița dintr-un obraz când vorbea. O știam de undeva, gropița aceea, dintr-o viață pe care credeam c-o îngropasem.
Am întrebat-o, cu o voce care tremura cum nu-mi tremurase niciodată:
— Spune-mi, draga mea… cum o cheamă pe mama ta?
Fetița a strâns buchețelul mai tare la piept, de parcă se temea că vreau să i-l iau înapoi cu bancnotă cu tot.
— Ilinca, a spus. Pe mama o cheamă Ilinca. Și pe mine, Anca.
Nu știu cât am stat așa, cu gura întredeschisă și fără aer. Numele acela nu-l mai auzisem strigat de nimeni de 18 ani. Îl spuneam doar eu, seara, în gând, ca pe o rugăciune care nu ajungea nicăieri.
— Câți ani are mama ta? am întrebat, și mi-am dat seama că îmi ținusem respirația.
— E mare, a ridicat ea din umeri. Douăzeci și ceva. Dar acum e bolnavă, tușește tot timpul și n-are voie să iasă din pat. De-aia vând eu florile.
Am urcat trei etaje pe niște scări care miroseau a var și a fiertură
Am plătit cafeaua fără să mă uit la rest. Am lăsat mașina acolo, în centru, și am mers pe jos după o fetiță de 6 ani, ținând-o de mână, cu inima gata să-mi spargă pieptul. O parte din mine îmi spunea că sunt o proastă bătrână care s-a agățat de un inel și de o coincidență. Cealaltă parte mergea deja înainte, fără să mai întrebe nimic.
M-a dus pe niște străduțe pe care nu le mai știam, tot mai departe de terasele frumoase, într-un bloc vechi, cu tencuiala scorojită. Am urcat trei etaje pe niște scări care miroseau a var și a fiertură de varză. La ușa de la capăt, Anca a bătut într-un fel al ei, de trei ori scurt, și a strigat:
— Mami, am adus o doamnă!
S-a auzit un scârțâit de pat și o tuse. Apoi ușa s-a deschis.
În prag stătea o femeie tânără, slabă, cu părul prins neglijent la spate și cu un pulover pe umeri deși afară era cald. Avea cearcăne și obrajii supți de boală. Dar când m-a văzut, a strâns din buze într-un fel anume — le-a tras ușor într-o parte, așa cum făcea fetița mea de 6 ani când era pusă pe încăpățânare. Și în obrazul stâng i s-a adâncit o gropiță.
Am simțit că mi se înmoaie genunchii și m-am sprijinit de tocul ușii.
— Bună ziua, a spus ea, cu o voce răgușită. Cu ce vă pot ajuta? Dacă e vorba de florile fetei, îmi cer scuze, i-am spus să nu mai deranjeze lumea la mese…
Nu-i puteam răspunde. Mă uitam la ea și căutam în fața aceea obosită copilul pe care-l pierdusem. Erau acolo. Ochii. Sprânceana ridicată. Felul de a-și feri privirea când nu știe ce să spună.
— Pot să intru o clipă? am reușit să șoptesc.
M-a lăsat, mai mult din uimire decât din voință. Garsoniera era mică și curată, sărăcăcioasă, cu un pat, o masă cu mușama și o canapea desfăcută pentru copil. Pe pervaz, într-un pahar, trandafirii care nu se vânduseră. M-am uitat la pat, la perna aceea subțire, și inima mi-a luat-o razna.
— Ilinca, am spus, și numele mi-a ieșit din gât ca un plâns. Pot să te întreb ceva? Ai un inel. Un trandafir mic, de aur, cu piatră roșie. Îl ții sub pernă.
A încremenit. Toată culoarea, câtă mai avea, i-a fugit din obraji.
— De unde știți dumneavoastră asta? a întrebat, și pentru prima dată vocea i-a tremurat. Nimeni nu știe. Nici măcar Anca n-are voie să-l atingă.
Mi-am scos inelul de pe deget, cu mâna tremurând, și l-am pus pe mușamaua mesei. Trandafirul mare, de aur, cu piatra roșie în mijloc. Lumina de la geam a căzut pe el.
Ilinca s-a uitat la el. A dus mâna la gură. Apoi, fără o vorbă, s-a întors la pat, a ridicat perna și a scos de sub ea o batistă strânsă cu grijă. A desfăcut-o. Înăuntru era inelul mic. Perechea. Aceeași floare, aceeași piatră, doar cât un deget de copil.
Le-am pus unul lângă altul pe masă. Mari și mic. Se potriveau ca două jumătăți ale aceluiași lucru.
— Mi l-a pus la gât cineva, a spus Ilinca, aproape fără voce. Nu-mi mai amintesc fața. Îmi amintesc doar apă multă, și un autobuz, și că strigam „mami” și nimeni nu venea. M-au dus într-un centru, tocmai în alt județ. Ziceau că nu mă găsește nimeni. Am crescut acolo. Când am plecat, la 18 ani, aveam doar inelul ăsta. L-am ținut mereu sub pernă. Îmi spuneam că, dacă e de la mama, poate într-o zi…
N-a mai putut termina. Nici eu.
— Te-am căutat, am spus, și lacrimile îmi curgeau fără să le mai opresc. Ani de zile. Dar te căutam aici, în Brașov, și pe alt nume. Nu m-am gândit niciodată să caut atât de departe. Te-am pus în brațele unei vecine, o clipă, doar o clipă, și autocarul a plecat cu tine…
Ilinca s-a lăsat încet pe marginea patului, ținându-se de tăblie.
— Dumneavoastră… ați venit după flori? a întrebat, năucă.
— Am venit după tine, am spus. De 18 ani vin după tine.
Anca stătea în ușă și ne privea pe amândouă, neînțelegând, cu buchețelul încă în brațe. Apoi a venit lângă mama ei și a întrebat-o în șoaptă, dar destul de tare cât s-o aud și eu:
— Mami, doamna asta de ce plânge? O cunoști?
Ilinca a tras-o la piept, s-a uitat la mine peste creștetul fetiței și, cu buzele strânse în felul acela pe care i-l știam de când era de-o șchioapă, a spus:
— Cred că da, puiule. Cred că e bunica ta.
Am stat în garsoniera aceea până s-a întunecat. Am aflat că tușea Ilincăi era de la plămâni, că amâna de luni de zile niște medicamente pe care nu avea de unde să le ia, că muncise la spălat vase și la curățenie de la 18 ani ca s-o crească pe Anca singură. Că venise înapoi la Brașov acum 2 ani fără să știe de ce — spunea doar că, de câte ori vedea munții pe geamul trenului, simțea că „acasă e pe undeva pe-aproape”.
În seara aceea le-am luat pe amândouă la mine. Nu ca pe niște musafire — acasă. A doua zi, primul lucru pe care l-am făcut n-a fost să sun avocatul sau contabilul, cum făceam de obicei. Am dus-o pe Ilinca la un medic bun și am plătit, fără să clipesc, toate analizele și toate cutiile de medicamente pe care le amânase. Se poate trata. O să fie bine.
Acum, seara, cele două inele stau împreună într-o cutiuță, pe măsuța din hol. Nu le mai țin sub cheie și nici sub pernă. Iar Anca doarme în camera care fusese, cândva, a Ilincăi, cu o lampă mică aprinsă, exact ca mama ei la vârsta ei.
Uneori mă trezesc noaptea și mă duc doar să le privesc pe amândouă cum respiră. Mi-e frică să nu fie un vis din care o să mă trezesc iar singură, cu o poză mototolită în portofel.
Voi ați fi mers după fetiță până acasă, așa cum am făcut eu, sau v-ați fi temut că e doar o coincidență crudă și ați fi rămas la masă?
📖 Notă despre această poveste
Povestea de mai sus este fictivă, dar se inspiră din întâmplări care se petrec în viața reală. Scopul ei este să atragă atenția asupra unor situații prin care pot trece oamenii din jurul nostru. Personajele și numele lor sunt imaginare, iar întâmplările descrise nu sunt corelate cu instituțiile sau cu locurile menționate.
Imaginile care însoțesc povestea sunt generate cu inteligența artificială și au rol strict ilustrativ — persoanele din imagini nu există în realitate și nu trebuie confundate cu persoane reale. Orice asemănare cu persoane, fapte sau locuri din realitate este pur întâmplătoare.
Îți place ce citești?
Urmărește-ne pe Facebook ca să nu ratezi articolele noi.