Din cand in cand, revistele tiparite au darul de a zgudui lumea miscatoare a virtualului ce incepe sa semene cu un sistem de oglinzi care multiplica la nesfarsit un mesaj, in forme mai mult sau mai putin fidele cu originalul. Ceea ce, pe o nostalgica, asa cum sunt eu, nu are decat darul de a o bucura. Coperta Time de saptamana trecuta a avut rolul de a dezmorti opinia publica, iar asta se intampla atat de rar in ultimul timp incat nu puteam sa nu va vorbesc despre asta.

Aceasta este coperta:

Sa ne oprim putin asupra imaginii: o mama tanara alaptandu-si copilul in varsta de trei ani. Protagonistii privesc direct spre camera, postura nu este cea familiara, cea asociata in mod obisnuit alaptatului (copilul nu este tinut in brate, sta pe un scaun, se ridica pentru a ajunge la sanul mamei), iar directia ochilor este clar una spre exterior, asadar dimensiunea intima a alaptatului este obturata din start, as zice, mai degraba, ca imaginea pare usor sfidatoare. Din punct de vedere al elementului „catchy”, provocator, trebuie sa admitem ca-si face treaba cu brio.

Un alt element „agresiv” este reprezentat de pantalonii stil army pe care-i poarta copilul. Iarasi, nu avem cliseul hainutelor de copii, pufoase, in culori pastelate sau neutre. Redactorii Time ne-au trantit, pur si simplu, un elefant in sufragerie si ne-au lasat sa ne descurcam cu el asa cum putem. Sau este un fals elefant, iar sufrageria noastra e cea inadecvat mobilata?

Nu voi incerca sa discut aici despre importanta alaptarii sau care este varsta optima pentru oprirea ei. Nici despre attachment parenting si beneficiile/ dezavantajele lui. Nu voi incerca nici sa aflu ce ne face mai fericite: copiii sau statutul de femei „fara obligatii”. Pentru simplul motiv ca nu exista un singur raspuns. Niciunul dintre statute nu e lipsit de frustrari, iar in solutii minune nu mai cred de mult timp.

Ci ma voi opri asupra titlului materialului. Are You Mom Enough?

Intrebarea este agresiva si, din reactiile intalnite de mine, multe mame s-au aratat intrigate, in cel mai fericit caz, si insultate, in cel mai rau. Ce inseamna „indeajuns”, „suficient” in acest context? Si cine poate stabili un etalon al maternitatii? Stiu ca exista propovaduitori ai unui curent de gandire sau al altuia, ai anumitor modele, dar de aici pana la impunerea unui anumit tipar de comportament mi se pare cale lunga.

Tocmai despre asta vreau sa vorbesc. Despre faptul ca acte care tineau candva de intimitatea persoanei au ajuns, in ultimele decenii, sa fie facute publice. Nu ca faptul in sine ar fi rau. Tabuurile deranjeaza, castreaza, mutileaza. Dar la fel o fac si „reglementarile”. Presiunea exercitata asupra femeilor de a atinge un anumit prag, fie ca e vorba de statutul lor ca mame, de cel social, de cel de iubite este mai intensa ca niciodata. Paradoxal, asta a venit dupa toate cuceririle feminismului. In toate domeniile, isi fac aparitia tot felul de guru.

Fie ca-i cheama Dr. Sears sau Bebe Mihaescu. Ni se tot spune ca femeile adevarate fac asta. Ca mamele ideale se comporta asa. Ca iubitele ideale trebuie sa faca sex de 10 ori pe saptamana. Si sa fie diversificat. Meniul all inclusive. Iar, in subsidiar, se ridica un deget amenintator. Degetul lui „altfel…”. Iar de aici incep grozaviile: copiii sunt traumatizati, iubitii ne parasesc pentru „altele care fac”, societatea ne impinge spre tuse. Nevroza, angoasa si depresia.

De pilda, drept raspuns la valva creata in jurul copertei Time, revista Forbes a publicat un material cu reactii din partea „femeilor de succes”. A femeilor de cariera care au reusit sa fie si mame exemplare si care sustin ca poti practica attachment parenting si fara sa renunti la cariera. Spre deosebire de femeia din fotografie, care a ales sa ramana acasa. Imi pare rau, dar femeile acestea sunt un fel de fotomodele ale maternitatii. Ele defileaza pe catwalkul mamelor. In dosarul respectiv, am citit despre cum isi luau copiii la birou in sling, cum ii alaptau in timpul sedintelor sau al conferintelor video, despre cum au gasit solutii sa tasteze la calculator in timp ce copiii le dormeau in brate.

In principiu, ele militau pentru o constientizare sporita a faptului ca mamele nu trebuie sa se izoleze doar pentru ca au copii. Ca ele pot fi perfect functionale din punct de vedere profesional, pot ocupa functii si pozitii de succes si nu trebuie sa renunte la experienta maternitatii pentru asta. La fel cum fac si barbatii care devin tati.

Astfel de povesti de succes mi se par la fel de periculoase pentru femei cum sunt modelele si dimensiunile lor anorexice pentru adolescente. Sincera sa fiu, nu as fi capabila sa traiesc astfel. Nici daca as locui intr-o alta tara si intr-un alt mediu in care femeile care alapteaza in public sunt mai usor acceptate, in care barbatii se implica in mod real si in care misoginismul este la cote inferioare celor autohtone, iar perceptia asupra femeii e sensibil diferita. Nu as putea sa ma impart in atatea directii. Nu sunt o superfemeie. Si putine suntem. Impuscati-ne.

De aceea, nu-mi caut modelele in revista Forbes. Care pot fi, in anumite privinte, la fel de nocive ca o Kate Moss pentru o adolescenta ce are neasteptari nerealiste de la organismul ei si care vrea sa intre in „pantofii nepotriviti” cu pretul oricarei mutilari.