Copiii bine îmbrăcați ai bătrânului mi-au întins bani să mă ocup eu de „partea murdară”, că lor le era scârbă să-l atingă. Am refuzat banii, l-am luat în brațe pe omul care-i crescuse pe ei… și le-am spus trei vorbe după care s-au uitat toți în podea.

Teancul de bani mi-a fost îndesat în palmă atât de repede încât o bancnotă a alunecat pe gresie, între targă și pantofii lustruiți ai bărbatului.

— Ia-i. Ocupă-te tu de tot restul. Noi… înțelegi și tu.

Fiul bătrânului nu s-a uitat la mine când a spus-o. Privea undeva peste umărul meu, spre ușă, de parcă salonul mirosea a ceva ce voia să uite cât mai repede. Mirosea, de fapt, a spital — a dezinfectant și a bătrânețe — iar peste mirosul ăsta plutea parfumul scump al surorii lui, dulce și rece.

Femeia stătea lângă el, într-un palton crem lung până la glezne, și ținea un fular subțire la nas. Semănau prea mult ca să fie altceva decât frați. Amândoi îmbrăcați scump, curați, călcați, cu ceasuri care făceau cât salariul meu pe câteva luni.

Pe targă, între ei, stătea tatăl lor.

Un bătrân uscat, cu mâinile pătate de vârstă strânse pe piept și cu respirația hârâită, ca un ferăstrău care se tot oprește. Îl chema Gheorghe. 80 de ani, scria pe foaia de la picioarele tărgii. Adus de dimineață, în stare gravă. Nu mai vorbise de o zi. Și totuși ochii lui tulburi se mișcau încet, de la unul la altul dintre copiii lui, de parcă tot mai căuta ceva pe fețele alea.

Eu car oameni pe coridoarele astea de 30 de ani. Am 56 și sunt, cel mai probabil, cel mai prost plătit om de pe etaj. Halatul de pe mine e albastru și rupt la umărul drept — l-am cusut de două ori, dar se desface iar. Mâinile astea au ridicat mii de oameni: grei, ușori, speriați, împăcați, unii care mai apucau să-mi mulțumească, alții care plecau chiar de pe brațele mele. Am învățat să pun palma sub ceafa cuiva așa încât să nu-l doară. E singurul lucru pe care știu să-l fac cu adevărat bine.

În 30 de ani am văzut de toate. Am văzut copii care dormeau pe scaunele tari de pe hol, săptămâni la rând, lângă un părinte bolnav. Am văzut oameni sărmani venind cu sacoșa de pânză, care împărțeau ultimul măr cu necunoscutul din patul de alături. Dar am văzut și de astea. Paltoane scumpe care făceau un pas înapoi când se apropia targa. Batiste duse la nas. Voci care întrebau, în șoaptă, „cât costă să…”.

— Deci? a zis fiul și a mai împins o bancnotă spre mine. Te ocupi tu?

„Partea murdară.” Asta voiau de la mine. Să-l întorc eu, să-l șterg eu, să-l schimb eu, ca ei să nu fie nevoiți să-și atingă tatăl cu mâinile lor îngrijite.

— Tata are nevoie de îngrijire… specială, a spus femeia, fără să-și ia fularul de la nas. Noi nu ne pricepem la asta. Și oricum nu putem rămâne. Avem drum lung înapoi.

Bărbatul s-a uitat la ceas.

Am rămas cu bancnotele în palmă. Erau multe. Mai mult decât strâng eu într-o săptămână în care mă rup de spinare cărând tărgi de dimineața până seara.

Cu banii ăia aș fi putut plăti factura la gaze pe care o tot amânam. Mi-a trecut prin cap, n-are rost să mint. Un om ca mine se gândește la lucruri de-astea. Apoi mi-a trecut altceva prin minte.

M-am uitat la ei. Apoi m-am uitat la Gheorghe.

Și am văzut ceva ce ei nu vedeau, pentru că nici nu se mai uitau la el: o lacrimă i se prelinsese din colțul ochiului spre tâmplă și i se oprise în ridul adânc de lângă ureche.

Nu plângea de durere.

Auzise. Auzise tot. „Partea murdară.” „Ne e scârbă.” „Ocupă-te tu de el.”

Omul ăsta, care nu mai avea putere nici să-și întoarcă privirea singur, zăcea acolo și asculta cum copiii lui se târguiau pe bani ca să nu fie nevoiți să-l atingă.

Mi s-a pus în gât un nod cum nu mai simțisem de mult pe coridoarele astea, unde credeam că văzusem deja tot ce se putea vedea.

Am strâns pumnul peste bani.

Și m-am aplecat spre targă.

Nu pentru banii voștri

Am pus bancnotele înapoi în palma fiului și i-am strâns eu degetele peste ele, încet, cum închizi mâna unui copil peste ceva ce nu vrei să-i scape.

— Nu, mulțumesc, am spus. Nu-mi trebuie.

M-am aplecat și mi-am strecurat un braț sub umerii lui Gheorghe, celălalt sub genunchii lui. Cântărea cât o pasăre. Toată viața de om — munca, grijile, cei doi copii de lângă mine — se strânsese în trupul ăsta ușor ca un braț de vreascuri. L-am ridicat de pe targă așa cum ridici un copil adormit, cu grijă să nu-i cadă capul pe spate, cu palma sub ceafă.

Bătrânul a gemut încet. Nu de durere. Altfel.

M-am întors puțin, cu el la piept, spre cei doi.

— Omul ăsta v-a purtat pe brațe când nu știați încă să mergeți, am spus. Acum îl port eu. Dar nu pentru banii voștri.

Și atunci am simțit-o.

Degetele lui Gheorghe, care de o zi nu mai apucaseră nimic, s-au strâns încet în jurul degetului meu mare. O strângere slabă, tremurată, dar era acolo. Ca și cum omul, din locul acela întunecat în care se dusese deja pe jumătate, întindea mâna după singura căldură din salon.

Am rămas nemișcat o clipă, cu el la piept și cu degetul lui încleștat pe al meu. Apoi m-am uitat la cei doi copii ai lui. La paltonul crem. La ceas. La pantofii lustruiți.

Și le-am spus doar atât, încet, nu strigat — trei vorbe:

— Săracii de voi.

Fata a lăsat fularul jos. Fiul s-a uitat în podea. Amândoi s-au uitat în podea, ca doi copii prinși cu mâna în borcanul cu miere, numai că nu mai erau copii și nu mai era miere de furat, ci un tată pe care încă îl aveau viu, pentru câteva ore, și de care le era scârbă.

Degetul care nu voia să-mi dea drumul

L-am dus pe Gheorghe în salon și l-am așezat în pat cum îmi așez nepotul când adoarme la mine în brațe: mai întâi picioarele, apoi spatele, apoi capul, ultimul, sprijinit în palmă până în pernă. I-am tras cearșaful până sub bărbie. I-am netezit puțină păr cărunt de pe frunte. Degetul lui tot nu voia să-mi dea drumul.

— Nea Ilie, te cheamă la etajul doi, a spus o colegă din ușă, apoi a văzut cum stăteam și a tăcut. Las’ că mă duc eu.

Am rămas pe marginea patului. Nu aveam voie, aveam treabă, mai erau tărgi de dus și oameni care așteptau. Dar nu puteam să plec cu degetul lui strâns pe al meu.

Tata murise acum 22 de ani, într-o noapte de februarie, singur, într-un pat de spital ca ăsta, la două saloane distanță de mine. Eu eram în tură. Căram pe altcineva pe targă exact când a plecat el. Aveam 34 de ani și mâinile pline, și n-am apucat să-l țin. Când am ajuns, era deja tras cearșaful peste el. De 22 de ani car părinții altora pe coridoarele astea și mă tot gândesc că poate, dacă port destui cu grijă, mă iartă până la urmă al meu că pe el nu l-am ținut.

Așa că am rămas. I-am ținut mâna lui Gheorghe cum aș fi vrut s-o țin pe a tatei.

Ce mi-a spus fata la marginea patului

Fiul a plecat pe la prânz. A zis că se întoarce, dar a spus-o în felul în care spun oamenii lucruri pe care nu le cred nici ei. L-am auzit pe hol vorbind la telefon despre o ședință care nu putea fi mutată.

Fata a rămas.

A stat mult timp pe scaun, lângă ușă, cu paltonul pe ea, cu geanta în brațe, ca într-o sală de așteptare din care ar fi vrut să fugă. Pe la trei după-amiaza s-a ridicat. A făcut un pas spre pat. Apoi încă unul. Și, în cele din urmă, s-a așezat pe marginea lui, unde stătusem eu, și s-a uitat la mâna tatălui ei ca la ceva ce nu mai văzuse de ani de zile.

— Mi-e frică să-l ating, a șoptit. Nu de… nu de boală. De el. De ce-o să simt.

N-am zis nimic. Uneori tăcerea e singurul lucru pe care îl poți întinde cuiva.

— Ne-a crescut singur, a spus ea, fără să mă privească. Mama a murit când eram noi mici. El a rămas cu doi copii și cu două mâini. A muncit la o fabrică de cherestea până i s-au bătucit palmele ca scoarța. Mirosea mereu a rumeguș și a sudoare. Ne aducea în fiecare seară câte ceva în buzunar — o bomboană, un covrig, o portocală de sărbători. Ne-a dat tot.

A tăcut. Undeva pe hol, un aparat suna și tot suna.

— Și noi… noi am plecat la oraș, am făcut școli, ne-am făcut vieți frumoase. Bărbatu-meu are firmă. Și, nu știu când, am început să ne fie rușine. De hainele lui. De mâinile lui. De felul în care mânca supa cu zgomot și zicea „mătăluță”. Am început să venim tot mai rar. Apoi deloc. Iar când ne-a sunat vecina că a căzut și nu se mai ridică, primul lucru la care ne-am gândit n-a fost „hai să fim lângă el”. A fost „hai să rezolvăm repede și să ne întoarcem la viețile noastre”.

Și-a pus, în sfârșit, mâna peste mâna bătrânului. A tresărit când i-a simțit căldura, de parcă nu se așteptase ca un om care moare să fie încă atât de cald.

— Când ai spus „săracii de voi”, a continuat ea cu vocea spartă, m-a lovit ca o palmă. Pentru că ai dreptate. Tata nu are nimic. O casă bătrână, o pensie mică, halatul ăla de bumbac spălat de o sută de ori. Și tot el e omul bogat din camera asta. Noi am venit cu bani. El are… el ne-a dat tot ce era el, iar noi i-am întors cu scârbă.

Gheorghe a deschis ochii atunci. Doar o clipă. S-au oprit pe fața fetei lui, cum se oprește lumina pe un lucru drag. Buzele i s-au mișcat, dar n-a ieșit niciun cuvânt. N-avea nevoie. Fata a înțeles. S-a aplecat și l-a sărutat pe frunte, așa cum, cândva, el o săruta pe ea.

— Iartă-mă, tati, a spus. Iartă-mă.

Spre dimineață

Am mai intrat de câteva ori peste noapte, între tărgi și chemări. De fiecare dată o găseam pe scaunul de lângă pat, cu paltonul aruncat pe spătar, cu mâna în mâna tatălui. Îi vorbea încet, îi povestea lucruri — despre copiii ei, despre o vacanță de demult la mare, despre supa lui de fasole pe care n-a mai mâncat-o nicăieri la fel.

La un moment dat i-a scos ceasul cel scump de la mână și l-a pus în geantă. Nu știu de ce. Poate ca să-l țină de mână cu mâna goală, ca un om, nu ca o femeie cu ceas.

Gheorghe s-a stins pe la cinci dimineața, liniștit, cu fata ținându-l de mână. Nu s-a zbătut. A oftat lung, o dată, cum ofți când pui jos o povară grea pe care ai dus-o toată viața, și apoi n-a mai fost.

Fata a plâns fără zgomot, cu fruntea lipită de mâna lui. Am stat în ușă și n-am intrat. Erau, în sfârșit, doar ei doi, tată și fiică, așa cum ar fi trebuit să fie de mult.

Când a ieșit, avea ochii roșii și fața umflată, dar era altfel. Mai dreaptă. S-a oprit în fața mea, a scos din geantă teancul ăla de bani și mi l-a întins din nou. Am dat din cap că nu.

— Nu pentru asta, a zis ea repede. Nu pentru el. Pentru altcineva. Pentru vreun bătrân de-al vostru care n-are pe nimeni și n-are cine să-i cumpere o pijama curată. Dă-i-i lui. Te rog. Lasă-mă măcar atât.

Pe aia am luat-o. Sunt destui pe etajul ăsta care pleacă fără nimeni la căpătâi. O să aibă pijamale curate.

Mi-am terminat tura pe la șapte. Afară ningea mărunt peste orașul ăsta mic din nord, se făcea alb pe mașini și pe acoperișuri. Am ieșit cu halatul meu albastru rupt la umăr și m-am oprit o clipă în frig, cu mâna aia pe care Gheorghe o strânsese încă simțind, parcă, urma degetului lui.

Și tot mă întreb, de câte ori trec pe lângă salonul acela: cine credeți că era, de fapt, mai sărac în noaptea aceea — bătrânul de pe targă, cu halatul lui de bumbac și cu doi copii de care abia își mai aducea aminte cum îl chema pe fiecare, sau copiii lui cu paltoane scumpe și ceasuri, care veniseră cu bani în mână, dar fără inimă? Voi ce credeți?