Mama m-a rugat s-o sun a doua zi, că voia să-mi spună ceva. Am amânat, apoi am uitat. Seara am găsit 23 de apeluri nepreluate de la ea și am înțeles că sunase de pe jos, de lângă telefon…

— Sună-mă mâine, Doru, vreau să-ți spun ceva. E important.

Atâta mi-a lăsat mama pe mesageria vocală, joi seara, cu vocea aceea subțire pe care o are de 3 ani, de când s-a dus tata. Am ascultat mesajul în lift, cu cheile în mână și cu capul deja la prezentarea de a doua zi. Mi-am spus că o sun. Sigur că o sun. Ce mare lucru putea să fie? O femeie de 61 de ani, singură într-un sat de sub munte, la 4 ore de Cluj, care își împarte ziua între găini, telenovele și fereastra dinspre drum.

Am pus telefonul pe masă, l-am lăsat la încărcat și m-am culcat.

A doua zi a fost vineri. Genul de vineri în care nu apuci să te așezi. La 8 aveam ședință, la 10 alta, la prânz a picat un client peste noi și am mâncat un covrig în picioare, lângă imprimantă. De vreo două ori mi-a fulgerat prin cap: „sun-o pe mama”. Și de fiecare dată venea altceva peste. Un mail. Un coleg. Un telefon de la Irina, soția mea, să nu uit să iau lapte pentru Matei, băiatul nostru de 2 ani.

„O sun la weekend”, mi-am zis. „Sâmbătă am tot timpul. Stăm de vorbă pe îndelete, nu în pauza dintre două ședințe.”

Așa fac de 3 ani. De când a rămas singură, o sun mai rar decât ar trebui și mereu în fugă. „Cum ești, mamă?” „Bine, mamă.” „Ai nevoie de ceva?” „Nu, ce să-mi trebuie.” Trei minute și gata, cu televizorul pornit în spate și cu Matei tras de mânecă. Îmi spuneam că data viitoare o sun ca lumea. Data viitoare vorbim mai mult.

Am ieșit de la birou pe la 7, obosit, cu geanta pe umăr. În mașină mi-am scos telefonul din buzunar — îl ținusem toată după-amiaza pe silențios, de la ședințe, și uitasem să-l dau la loc.

Ecranul era plin.

La început n-am înțeles. Un teanc de notificări, unul peste altul, toate cu același nume: „Mama”. Am derulat. „Apel nepreluat — Mama.” „Apel nepreluat — Mama.” Și încă unul. Și încă unul. Degetul îmi aluneca pe ecran și lista nu se mai termina. Le-am numărat, cu o strângere ciudată în stomac.

23.

23 de apeluri de la mama. Primul la 12 și un sfert. Ultimul la 6 și 20. Șase ore. Șase ore în care ea sunase, iar și iar, iar telefonul meu stătuse cu fața în jos, pe masa din sala de ședințe.

Ceva mi s-a rupt pe dinăuntru încă înainte să pricep ce. Mama nu sună de 23 de ori. Mama sună o dată, iar dacă nu răspund, așteaptă cuminte să o caut eu. „Nu vreau să te deranjez la muncă”, zicea mereu. O femeie care se scuza că mă sună, sunase de 23 de ori.

Am apăsat pe numele ei. A sunat lung. O dată, de zece ori, de douăzeci. Nimic. Am sunat din nou. Nimic.

Mi-au tremurat mâinile pe volan. Am căutat în agendă numărul vecinei de peste drum, tanti Silvia, o femeie de vreo 70 de ani care are grijă de jumătate de uliță. A răspuns din a doua.

— Tanti Silvia, sunt Doru, băiatul Aureliei. Vă rog frumos, treceți până la mama, că nu-mi răspunde și m-a sunat de nu știu câte ori…

Am auzit-o cum pune papucii în picioare chiar în timp ce vorbea, cum trântește ușa, cum traversează drumul cu respirația tăiată. Am rămas pe fir. Am auzit-o bătând în geam. Strigând-o. „Aurelia! Aurelia, deschide!” Liniște. Apoi bătăi mai tari. Apoi un „Doamne, Doru, nu se aude nimic, e lumina aprinsă în bucătărie și ușa-i încuiată pe dinăuntru…”

— Spargeți geamul, am zis. Spargeți geamul, tanti Silvia, vă rog.

Am auzit cotul ei în geam, sticla căzând, apoi un icnet.

Și pe urmă un țipăt care o să-mi rămână în urechi cât oi trăi.

Șase ore, și eu într-o ședință

Tanti Silvia a lăsat telefonul să cadă pe gresie. Îl auzeam undeva jos, cum foșnea. O auzeam pe ea îngenunchind, o auzeam spunând „Aurelia, Aurelia, uită-te la mine”, cu vocea aia cu care vorbești cu un om care nu-ți mai răspunde. Am rămas cu telefonul la ureche, în mașina care nici măcar nu pornise, incapabil să mă mișc.

— Trăiește, Doru, trăiește, a strigat deodată. Respiră, dar e rece, e pe jos… Sun la salvare, sun acum!

Mi-a închis. Am pornit motorul fără să știu ce fac. Am ieșit din oraș ca un nebun, cu inima bătând să-mi spargă pieptul, cu 4 ore de drum în față și cu un singur gând care se învârtea în cap ca o piatră într-o găleată: sunase de 23 de ori și eu nu răspunsesem la niciunul.

Am aflat pe drum, de la tanti Silvia, cum o găsise. Mama era pe jos, în bucătărie, lângă piciorul mesei. Căzuse cu telefonul strâns în mână — telefonul ei vechi, cu butoane mari, pe care i-l cumpărasem tocmai ca să-l poată folosi ușor. Ecranul era încă aprins, pe numele meu. Îl ținea în pumn de parcă s-ar fi agățat de el ca de o funie. În jurul ei, pe gresie, era o cană spartă și puțină apă. Se târâse până la telefon, îl luase, mă sunase și, când n-am răspuns, mă sunase iar. Și iar. Șase ore. Cât timp eu treceam de la o ședință la alta, ea zăcea pe jos și forma același număr care nu voia să răspundă.

Doctorii de la spitalul din oraș mi-au explicat mai târziu ce nu voiam să aud. Făcuse infarct. Un infarct care, dacă ajungea salvarea în prima oră, i-ar fi lăsat inima aproape întreagă. Ea rezistase pe jos ore în șir. Nu strigase la vecini, nu bătuse în calorifer, nu se dusese la ușă. Făcuse un singur lucru, cu ultimele puteri: încercase să-și sune băiatul. Pentru că băiatul, în capul ei, era omul pe care-l chemi când ți-e cel mai rău.

Am ajuns la spital pe la miezul nopții. Am intrat pe holul acela cu miros de dezinfectant și lumină albă, obosită, și am întrebat de ea la prima asistentă întâlnită. M-au dus la terapie intensivă. Nu m-au lăsat înăuntru, doar am privit-o câteva secunde printr-un geam. Era mică sub cearșaf, cu tuburi și fire, cu fața trasă. Femeia care mă certase toată viața că nu mă îmbrac gros, care-mi punea în portbagaj borcane cu zacuscă și pungi cu nuci, zăcea acolo ca o pasăre căzută din cuib.

M-am așezat pe un scaun de plastic, pe hol, și am plâns cum nu mai plânsesem de la înmormântarea tatei. Nu plângeam doar de frică. Plângeam de rușine. „O sun la weekend.” Mă auzeam spunând-o, în minte, iar și iar, și îmi venea să-mi dau cu capul de perete. Weekendul meu. Timpul meu. Ședințele mele. Iar ea, șase ore, cu receptorul în mână.

Cutia de pantofi de sub pat

A stat trei zile între viață și moarte. Trei zile în care n-am plecat din spital decât să mă spăl pe față la robinetul de pe hol. Irina a venit cu Matei, l-a ținut afară, în parcarea spitalului, și mi l-a arătat de departe, prin geam, ca să am putere. În ziua a patra, mama a deschis ochii.

M-au chemat repede. Am intrat. Era slabă, dar mă vedea. M-a recunoscut. A încercat să zâmbească și buzele abia i s-au mișcat.

— Ai venit, a șoptit.

M-am aplecat peste ea, i-am luat mâna aceea cu vene albastre și pielea subțire ca hârtia. Mâna cu care ținuse telefonul șase ore.

— Iartă-mă, mamă, am zis, și mi s-a rupt vocea. Iartă-mă. Nu mi-am văzut telefonul. Am fost… am fost un prost. Iartă-mă.

A clătinat încet din cap, ca și cum n-avea ce ierta. Apoi, cu o voce abia auzită, m-a întrebat exact ce mă temeam să aud:

— De-aia te sunam, Doru. Voiam să-ți spun… înainte.

— Ce, mamă? Ce voiai să-mi spui?

A tras aer în piept, cu greutate.

— Fusesem la doctor, în oraș. De vreo lună mă apuca o durere aici, în piept, când căram lemnele. Doctorul mi-a zis că inima nu mai e bună, să am grijă, să nu mă mai forțez. Și mi-a fost frică, Doru. Mi-a fost frică să nu mă prindă singură, fără să apuc să-ți spun unde am pus totul.

Am strâns-o de mână.

— Ce să-mi spui, mamă? Nu mai contează acum. O să te faci bine.

— Sub patul meu e o cutie de pantofi, a continuat ea, ca și cum nu mă auzea. Legată cu ață. Acolo sunt actele casei, să le ai tu, să nu umbli după ele. Și sunt niște bani. 12.000 de lei. I-am strâns leu cu leu din pensie, în cei 3 ani de când a murit tac-tu. Nu-s pentru mine. Sunt pentru Matei. Pentru când o crește, pentru școală, pentru ce-o avea nevoie. Voiam să-ți spun unde sunt, să nu se piardă dacă mi se întâmplă ceva.

Plângeam fără să mai încerc să mă ascund.

— Și mai e ceva, a zis. În cutie e o scrisoare de la tac-tu. Ți-o dau abia acum. A scris-o pe patul de spital, cu vreo lună înainte să se ducă, când tu și Irina abia ne spuseserăți că o să vină un copil. A scris-o pentru nepotul pe care știa că n-o să apuce să-l vadă. Mi-a zis: „Aurelia, când o crește băiatul lui Doru, dă-i tu scrisoarea asta, să știe că bunicu-său l-a iubit înainte să se nască.” Am tot amânat s-o dau. Mi-era greu. Dar când m-a strâns la inimă săptămâna trecută, m-am gândit că, dacă mor și nu ți-am spus de cutie, se pierde și scrisoarea lui tac-tu. Și n-am mai putut sta liniștită. De-aia te-am sunat.

Am rămas cu fața în palme. Toată groaza mea fusese să nu o pierd. Iar ea, în cele șase ore de pe gresie, nu se gândise la ea. Se gândise la o cutie de pantofi. La niște bani pentru un copil de 2 ani. La o scrisoare pe care un om mort o scrisese pentru un nepot pe care nu-l cunoscuse. Șase ore de agonie, și mama se lupta să rămână în viață ca să apuce să-mi spună unde a pus dragostea pe care ne-o strânsese la toți.

Mama și-a revenit. Încet, cu multe controale, cu pastile pe care i le pun eu acum în cutiuța pe zile. A stat două săptămâni în spital, apoi am adus-o la noi, în Cluj, până s-a întremat. N-a vrut să rămână de tot — „casa e casă, acolo mi-e rostul” — dar acum e altfel. M-am dus și am adus cutia de pantofi de sub pat. Am numărat banii, exact cât spusese, 12.000 de lei, strânși în bancnote mototolite și legate cu elastic, unele mirosind a dulap vechi. I-am pus deoparte, într-un cont pe numele lui Matei, cum a vrut ea.

Scrisoarea de la tata am citit-o singur, în bucătărie, noaptea, când dormeau toți. Nu vă spun ce scria. E a lui Matei. O s-o citească el când o fi mare. Vă zic doar că am plâns de la primul rând până la ultimul și că, la sfârșit, tata scrisese: „Ai grijă de mă-ta, băiete. E mai singură decât se lasă să pară.”

Acum o sun în fiecare seară. Nu la weekend. În fiecare seară, la 8, când Matei e în pijamale. I-l dau pe telefon, îi „gângurește” ceva, iar ea râde ca și cum ar fi câștigat ceva la loto. Uneori n-avem nimic de spus. „Ce-ai mâncat, mamă?” „Ciorbă.” „E frig la voi?” „E.” Trei minute. Dar sunt trei minute în care telefonul ei sună o singură dată și eu răspund de la primul apel.

Nu mă pot ierta de tot pentru cele 23 de apeluri. Cred că o să le port cu mine până la capăt. Dar am învățat un lucru pe care aș fi vrut să-l știu mai devreme: un telefon dat la timp poate fi ultimul lucru care contează.

Voi când v-ați sunat ultima oară mama, doar așa, fără niciun motiv, doar ca să-i auziți vocea?