Când m-au tras de pe fundul bălții după 40 de minute sub apă, scafandrul care mă ținea în brațe tremura mai tare decât mine. N-a fost din cauza frigului — ci din cauza a ceea ce i-am spus în salon, a doua zi…

În seara aceea mi-am lăsat sandalele în iarbă, una lângă alta, cu vârfurile întoarse spre apă.

Nu-mi dau seama nici acum de ce le-am aliniat așa. Poate din obișnuință. Poate ca să știe Andrei, dacă venea să mă caute, pe unde apucasem. Lângă ele mi-am pus geanta deschisă și sticla cu apă pe jumătate băută — așa îmi lăsam lucrurile de când rămăsesem grea, la vedere, ca să mă găsească cineva repede dacă mi se făcea rău.

Eram în luna a 7-a. Aveam 29 de ani, o burtă rotundă cât o lună plină și o nevoie stupidă de aer, dintr-aia care te scoate din casă seara, când soțul întârzie la muncă și pereții par că se apropie.

Balta era la marginea Bacăului, o fostă balastieră părăsită de vreo 20 de ani. Apă verde, adâncă, tăcută. Lumea o ocolea. Se spunea că din ea nu iese nimeni viu — că, în 20 de ani, scafandrii scoseseră de acolo numai morți. Utilajele vechi rămăseseră pe fund, excavatoare și țevi ruginite, înghițite când s-au oprit lucrările.

Nu-mi amintesc cum am ajuns în apă.

Ăsta e adevărul pe care nu-l pot spune nimănui fără să văd în ochii lor că nu mă cred. Îmi amintesc iarba rece sub tălpi. Îmi amintesc că m-am descălțat. Îmi amintesc că apa m-a chemat — nu ca un gând, ci ca o voce, joasă, blândă, de undeva de dedesubt. Și pe urmă frigul. Un frig care m-a strâns din toate părțile deodată, ca două brațe.

Andrei a găsit sandalele.

Mi-a povestit el, mai târziu, cu mâinile tremurând. A venit acasă, n-a găsit pe nimeni, m-a sunat de 14 ori. A dat o tură pe la baltă pentru că știa că-mi place să stau pe mal. Și a văzut sandalele mele așezate frumos în iarbă, cu vârfurile spre apă. Geanta. Sticla. Și, în noroiul de la mal, urmele tălpilor mele desculțe, care coborau spre apă și nu se mai întorceau.

A urlat până i-a plesnit vocea. Pe urmă a sunat la salvare.

Au venit pompierii, a venit o ambulanță, au venit doi scafandri de la echipa de intervenție. Sorin și Matei. Am aflat numele lor abia a doua zi. Când au ajuns și au auzit despre care baltă e vorba, unul dintre pompieri a spus încet, dar destul de tare cât să audă Andrei:

— Din aia nu mai scoatem pe nimeni. Din aia scoatem doar la morgă.

Sorin s-a uitat spre apă, și-a pus masca fără să spună nimic și a intrat primul. Matei a intrat după el, deși nevasta lui stătea pe mal și-l ruga să nu se ducă.

Trecuseră deja aproape 40 de minute de când mă coborâsem în apă. Toți știau ce înseamnă 40 de minute sub apă.

Mi-au povestit pe urmă cum a fost jos. Lanterna nu lumina decât fier ruginit și utilajele acelea moarte, ca niște animale adormite în mâl. Restul era un întuneric care „strângea din toate părțile” — chiar așa a spus Sorin, cu cuvintele astea. Iar când le-a spus, m-am albit, pentru că erau exact cuvintele mele.

M-au găsit la 8 metri, cu părul plutind în sus și cu ochii deschiși.

M-au tras la mal. Mi-au apăsat pieptul. Mi-au suflat aer în gură. Andrei era în genunchi în noroi și se ruga cu glas tare, cum nu-l auzisem niciodată rugându-se.

Și, după 40 de minute în care fusesem, după toate socotelile, dusă, am tușit.

Am scos din mine o apă verde, rece, cu gust de fier. Am tras primul aer în piept ca și cum aș fi fost înjunghiată. Și am deschis ochii.

Primul om pe care l-am văzut a fost Sorin, aplecat peste mine, cu apa șiroind de pe el.

M-am uitat la el.

Și el s-a uitat la mine — și a făcut, încet, un pas înapoi. Apoi încă unul. De parcă nu un om scosese din apă, ci o stafie.

Nu înțelegeam de ce. Aveam să înțeleg abia a doua zi, în salon, când am deschis gura și i-am spus ce văzusem acolo jos.

Ce le-am spus în salon, cu vocea abia auzită

M-au ținut peste noapte într-un spital dintr-un oraș mic, cu perfuzii, cu aparate care pipăiau inima copilului. Bebelușul era bine. Auzeam bătăile lui pe monitor, repezi și încăpățânate, și de fiecare dată mi se umpleau ochii. El nu știuse nimic. El bătuse mai departe, acolo, în burta unei femei care fusese, timp de 40 de minute, moartă.

A doua zi, spre prânz, au venit să mă vadă. Andrei stătea pe scaun, lângă pat, cu barba crescută și ochii roșii. Sorin și Matei au apărut în ușă îmbrăcați în civil, stânjeniți, cu câte o pungă în mână, cum vin oamenii la spital când nu știu ce să aducă. Mere. Apă. O ciocolată.

— Am vrut doar să vedem cum sunteți, a zis Matei.

Aveam vocea slabă, hârâită, cu gâtul ars de apa aia. Dar trebuia să le spun. Simțeam că, dacă nu le spun, mă înec a doua oară.

— Acolo jos… am început eu, și amândoi au înțepenit. Acolo jos n-am fost singură.

Andrei mi-a luat mâna. Credea, cred, că delirez.

— Era un băiat, am zis. Tânăr. Slab. Avea o geacă roșie, din aia veche, cu fermoar mare. Și o cicatrice, aici, deasupra sprâncenei drepte.

Am văzut cu coada ochiului cum Sorin s-a oprit din respirat.

— El m-a ținut, am continuat. Când frigul m-a strâns și n-am mai putut, m-a prins de subsuoară și m-a împins în sus. Îmi spunea ceva. Mă tot împingea și-mi spunea: „Nu e locul tău aici. Urcă. Ai pe cineva de crescut.”

Sorin s-a rezemat cu spatele de perete.

— Și mi-a mai spus ceva, am zis, și nu știu de ce, pentru că nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta. Mi-a spus: „Când urci, spune-i lui Sorin să nu-și mai facă la nesfârșit ordine în iarbă. Că nu el m-a chemat. Că nu trebuia să sară după mine atunci. Spune-i lui Luțu că nu mai e supărat pe el.”

În salon s-a făcut o liniște ca pe fundul bălții.

Sorin se albea propoziție cu propoziție. La „geacă roșie” s-a schimbat la față. La „cicatrice deasupra sprâncenei” a strâns punga cu mere până a mototolit-o. La „Luțu” a scos un sunet, scurt, ca și cum l-ar fi lovit cineva în stomac.

— De unde știi tu cuvântul ăsta? a șoptit. Cine ți-a spus cuvântul ăsta?

— Care cuvânt?

— Luțu. Nimeni nu i-a mai spus așa de 20 de ani. Doar mama. Și eu.

Și a ieșit din salon. Repede, cu spatele drept, cum ies bărbații care nu vor să-i vezi la față. L-am văzut pe geam, în curtea spitalului, sub un tei, cum și-a scos telefonul cu mâna tremurândă. A vorbit puțin. I-am citit pe buze un singur cuvânt, spus de două ori: „Mamă. Mamă.” Apoi s-a lăsat pe o bancă și a rămas cu capul în palme, un bărbat mare cât un dulap, care coborâse în balta morților fără să clipească, plângând ca un copil.

Băiatul cu geaca roșie

Sorin n-a mai intrat în ziua aceea. A venit după trei zile, când eram deja acasă, mi-a bătut la ușă cu o sticlă de suc pentru mine și cu ochii limpeziți, de om care a plâns tot ce avea de plâns. Andrei ne-a lăsat singuri în bucătărie. Și mi-a povestit.

Îl chema Ilie. Fratele lui mai mic. Toată casa îi zicea Luțu, de mic, de la o vorbă pe care nu și-o mai amintea nimeni. Aveau 5 ani diferență. Când Sorin avea 24, iar Luțu 19, veniseră vara aceea la balastieră, care pe atunci încă avea apă limpede și băieții din oraș se scăldau în ea, deși era interzis din cauza utilajelor de pe fund.

Se certaseră. O prostie de frați, de la o fată, de la o vorbă aruncată. Luțu, ambițios, a zis „mă bag eu primul, să vezi tu” și a sărit de pe marginea unui excavator ruginit. Sorin a rămas sus, înțepenit de furie, hotărât să nu se ducă după el, să-l lase să se fâțâie singur.

— L-am lăsat, mi-a zis Sorin, uitându-se în cana de suc de parcă acolo era balta. Zece secunde l-am lăsat. Din ciudă. Când am înțeles că nu mai iese, am sărit. Dar zece secunde… în apa aia zece secunde înseamnă totul. Nu l-am mai găsit. L-au scos alții, după trei zile. Avea geaca aia roșie pe el, că-i era mereu frig după scăldat. Și cicatricea de deasupra sprâncenei, de când căzuse cu bicicleta la 8 ani.

Am rămas fără cuvinte. Eu nu-l cunoscusem pe Sorin în viața mea până în seara de la baltă. Nu știusem că are un frate. Nu văzusem niciodată o poză cu Luțu. Geaca roșie, cicatricea, porecla — nu aveam de unde. Din nicăieri.

— De asta cobor mereu în balta aia, mi-a zis. De 20 de ani. Toți cred că-s nebun. Eu mă duc de fiecare dată gândindu-mă că poate, cumva, dau de el. Că poate îl scot eu, măcar o dată, cum n-am fost în stare atunci. M-am dus în balta aia să mă pedepsesc, Livia. Și în seara aia am scos din ea o femeie gravidă, vie, după 40 de minute — lucru care nu se poate, mă înțelegi? Nu se poate. Și femeia aia mi-a adus vorbă de la frate-meu.

A tăcut. Pe urmă a zis, mai încet:

— 20 de ani mi-am spus că, dacă nu-l lăsam cele zece secunde, trăia. 20 de ani. Iar tu vii și-mi spui că el, acolo jos, îmi trimite vorbă că nu e supărat. Că nu trebuia să sar după el. Cum să nu cred?

În noaptea de după ce mă scoseseră, îmi mai spusese Matei, cei doi rămăseseră în tură la stație și, spre dimineață, își juraseră unul altuia, ca doi copii, că în balta aia nu mai coboară niciodată. Nu de frică. Ci pentru că simțeau amândoi că, dacă apa aia i-a dat înapoi ceva după 20 de ani, nu se cade să mai ceară nimic de la ea.

Peste două luni am născut. Un băiat sănătos, cu plămâni buni și un plâns puternic, de parcă avea el ceva de spus lumii. Sorin a venit la spital, l-a ținut o clipă în brațe, stângaci, uriaș, și i s-au umezit ochii.

— Bată-te norocul, bulgăre de om, i-a zis. Tu nici nu știi pe unde ai umblat.

Eu tot nu știu. Asta e partea pe care n-o pot închide. Medicii mi-au explicat frumos, cu vorbe: apă rece, reflexul de scufundare, creierul care se apără, halucinații din lipsă de oxigen. Toate au sens. Toate se pot pune pe hârtie. Numai geaca roșie nu se pune pe hârtie. Numai cicatricea de la 8 ani nu se pune. Numai porecla pe care n-o mai știau decât o mamă și un frate.

Îmi las și acum, uneori, sandalele aliniate în hol, cu vârfurile spre ușă. Andrei se supără, zice că-l trec fiorii. Eu nu pot altfel. De când am ieșit din apa aia, am rămas cu senzația că undeva, cineva se uită dacă mi-am lăsat urmele la vedere — ca să mă găsească repede, dacă mi se face rău.

Voi ce credeți: a fost doar lipsa de oxigen care mi-a jucat feste — sau chiar am văzut ceva acolo, jos, în întunericul care strânge din toate părțile?