Am strâns 3 ani euro cu euro în Spania ca să-i cumpăr inelul, am venit acasă fără să anunț pe nimeni ca să-i fac surpriza — și când am intrat în sat am auzit lăutarii și am văzut-o în rochie albă, lângă vărul meu…

Am auzit lăutarii înainte să văd satul.

Coborâsem dealul cu geamul lăsat, frânt după 4 ore de drum de la aeroport, și muzica aia de nuntă a urcat spre mine odată cu mirosul de must și de fân proaspăt cosit. Am zâmbit ca un prost, singur în mașină. Așa e la noi, mi-am zis, nu trece duminică fără o nuntă undeva.

Aveam cutiuța în buzunarul de la piept. O pipăiam la fiecare kilometru, de când plecasem din Valencia, doar ca să fiu sigur că e acolo.

3 ani. 3 ani am pus deoparte euro cu euro pentru inelul ăla. Dormeam 5 într-o cameră, cu saltelele puse pe jos, iar seara mâncam conserve ca să nu dau bani pe altceva. Colegii ieșeau vineri la o bere, eu rămâneam și număram. Nu din zgârcenie. Aveam un plan.

Planul se numea Roxana.

În fiecare duminică mă suna. Auzeam în glasul ei că-i era dor.

— Când vii, Cătălin? mă întreba.

— Curând, îi ziceam. Curând de tot.

Nu i-am spus niciodată cât de curând. Asta era ideea. Voiam s-o cer chiar la izvorul de sub pădure, acolo unde ne sărutasem prima dată, când eram amândoi niște copii care nu știau nimic despre viață. Îmi imaginasem scena de o mie de ori pe schelă: mă lăsam pe un genunchi, ea își ducea mâinile la gură, plângea, spunea da.

Mi-am luat bilet fără să anunț pe nimeni. Nici pe mama. Voiam ca toți să creadă că mai sunt plecat, iar eu să apar deodată, ca din cer.

Am intrat în sat pe la vale. Curtea din care venea muzica era plină de mașini, de corturi și de oameni în haine de sărbătoare. Și atunci am recunoscut poarta.

Era curtea lui Relu.

Relu, vărul meu. Vărul cu care crescusem în aceeași bătătură, cu care furasem cireșe și mâncasem bătaie împreună. Omul căruia, primul dintre toți, îi șoptisem cândva, pe malul izvorului, că sunt îndrăgostit de Roxana. Îmi pusese atunci mâna pe umăr și-mi zisese: „Ai grijă de ea, vere.”

Am oprit mașina pe marginea drumului, cu roțile în iarbă. Mi-am zis că e vreo nuntă de-a neamurilor lui. M-am dat jos să salut, să întreb, poate să prind și eu un pahar de vin înainte s-o iau spre casă.

Am făcut câțiva pași spre poartă. Și atunci am văzut-o.

La început n-am înțeles. Serios, n-am înțeles. Creierul meu pur și simplu a refuzat.

O rochie albă. Lungă. Un voal. Femeia din mijlocul curții purta rochie de mireasă și râdea, cu capul lăsat pe spate, așa cum râdea ea mereu. Zâmbetul îmi rămăsese prins pe față ca un cui, în timp ce mintea îmi lucra prostește: ce mireasă frumoasă, stai, de ce seamănă așa de mult cu Roxana, stai…

Și lângă ea, cu mâna pe talia ei, în cămașă albă și cu o floare la piept, era Relu.

Aerul mi s-a oprit în piept. Cutiuța din buzunar deodată cântărea cât un bolovan.

Nu știu cine m-a văzut primul. O vecină de-a noastră, cred. S-a oprit din vorbă cu paharul la jumătatea drumului spre gură. S-a uitat la mine, apoi la mireasă, apoi iar la mine.

Și pe urmă, ca și cum s-ar fi dat un semnal pe care nu-l auzeam, oamenii au început să se întoarcă spre mine. Unul câte unul. Lăutarii cântau mai departe, dar în jurul lor se lăsa o tăcere care se lățea spre mine ca o pată.

Îi cunoșteam pe toți. Crescusem cu ei. Și pe fețele lor am citit ceva ce n-o să uit cât trăiesc: milă. Milă și rușine. Rușinea celor care știuseră și tăcuseră.

Tot satul știuse. Numai eu, care numărasem euro pe o schelă lângă Valencia, nu știusem nimic.

Privirea vărului meu, pe care n-o s-o pot explica nimănui

Roxana a fost ultima care s-a întors. A simțit, cred, valul de tăcere din spatele ei, pentru că a ridicat capul de pe umărul lui și a căutat cu privirea ce se schimbase. M-a găsit lângă gard.

Fața ei… n-am cuvinte. A albit toată, dintr-odată, ca și cum i-ar fi luat cineva tot sângele. Mâna cu care ținea buchetul a coborât încet. Cealaltă a dus-o la gură. Ochii i s-au umplut și mi-a șoptit ceva ce n-am auzit, dar am citit pe buzele ei: „Cătălin.” Atât. Numele meu, fără sunet, în mijlocul curții pline de lume.

M-am uitat apoi la Relu. Și aici e partea pe care n-o să reușesc niciodată să i-o explic cuiva care n-a trăit-o.

Mă așteptam la rușine. Mă așteptam măcar la sfidare, la privirea aia care spune „e a mea acum, ce mai cauți aici”. Ar fi fost mai ușor. L-aș fi urât curat, simplu, ca pe un dușman.

Dar pe fața lui n-am văzut nici rușine, nici sfidare. Am văzut ușurare. Ușurarea omului care știa de luni de zile că momentul ăsta vine, că într-o zi o să apar la poartă, și care se rugase doar să se termine mai repede. Ca și cum i-aș fi luat de pe umeri o piatră pe care o cărase toată vara. L-am văzut efectiv răsuflând. Vărul meu. Omul căruia îi spusesem primul, pe malul izvorului, că o iubesc.

Din mulțime s-a desprins mama. Nu știusem că e acolo. Venea spre mine cu poalele fustei strânse în pumni, cu fața descompusă, și pe la jumătatea drumului a început să plângă tare, fără rușine.

— Cătăline, mamă… a îngăimat. Cătăline, noi am vrut să-ți spunem…

— De când? am întrebat.

N-a putut să răspundă.

— De când, mamă?

— De la Paști, a zis într-un târziu, cu capul plecat. De prin primăvară.

De prin primăvară. De aproape jumătate de an vorbeam eu cu Roxana la telefon în fiecare duminică, îi ziceam „curând”, ea îmi zicea „abia aștept” — și tot satul, inclusiv femeia care mă născuse, știa deja unde o să ajungă totul. Duminică de duminică, cu inima în gât, îi trimiteam eu poze de pe șantier și îi scriam că-i iau tot ce n-am putut până acum.

Ce am făcut cu inelul

Am făcut un pas înapoi. Apoi încă unul.

Toată lumea aștepta să urlu. Să intru peste ei, să răstorn mesele, să-l iau pe Relu de piept și să fac scandalul pe care și-l imaginaseră toți și de care se temuseră toată vara. Îl aveam în mine, scandalul ăla. Îmi urca pe gât ca fierea.

Dar m-am mai uitat o dată la Roxana, în rochia aia albă pentru care plătise alt bărbat, și mi-am dat seama că orice aș fi făcut, orice aș fi spus, tot ea rămânea acolo, în mijlocul curții, mireasa lui Relu. Nu mai era nimic de câștigat. Nu mai era nimic al meu în curtea aia.

Așa că n-am spus nimic. M-am întors și m-am urcat înapoi în mașină, cu mâinile tremurând atât de tare că abia a treia oară am nimerit cheia în contact. Am auzit-o pe mama strigându-mă în urmă. N-am întors capul.

În timp ce conduceam spre marginea satului, îmi veneau în minte tot felul de prostii. Cum o dusesem pe Roxana în spate pe bicicletă, la 16 ani, pe drumul ăsta exact. Cum îi cumpărasem, cu primii bani strânși, o brățară ieftină de argint, și cum plânsese de fericire de parcă i-aș fi dat cine știe ce comoară. Cum îmi răspundea la fiecare poză de pe șantier cu zeci de inimioare. Zeci și zeci de inimioare.

Am oprit acolo unde se termină casele și începe lanul mare de porumb. Se făcuse porumbul înalt, cât un stat de om, și foșnea în vântul de septembrie. Am rămas cu mâinile pe volan, nu știu cât. Un minut, zece, o oră. Soarele scădea. Din spate, dinspre curtea lui Relu, se mai auzeau slab lăutarii.

Am scos cutiuța din buzunar. Am deschis-o. Inelul acela mic, pentru care dormisem 3 ani cu patru străini într-o cameră, pentru care mâncasem seri la rând conserve reci ca să nu dau 2 euro pe o masă caldă, strălucea prostește în lumina de asfințit.

Am coborât. M-am dus la marginea lanului. Și l-am aruncat.

Nu tare, nu cu furie. Aproape blând. L-am aruncat în porumb, unde nu-l mai găsește nimeni, și m-am gândit — mai mult ca să nu mă gândesc la altceva — că poate peste ani îl găsește careva. Un copil. Un om care culege. Și o să se întrebe ce poveste o fi avut inelul acela, uitat în mijlocul câmpului. N-o să afle niciodată. E bine așa.

Nu m-am dus acasă. Nu puteam să dorm în patul meu, în satul acela, cu muzica lor răzbătând peste garduri până în zori. Am condus înapoi spre oraș și am tras la un motel de la marginea drumului, unul cu firma pe jumătate arsă și cu miros de igrasie. Am stat pe marginea patului până dimineața, îmbrăcat, cu telefonul închis.

A doua zi am dat un telefon și mi-am schimbat biletul. Peste încă o zi eram înapoi la Valencia, pe aceeași schelă, cu aceeași cască pe cap, ca și cum nu plecasem niciodată. Colegii m-au întrebat cum a fost acasă. Le-am spus că bine. Că am prins vreme frumoasă și că s-au copt strugurii.

N-am mai vorbit cu niciunul dintre ei. Nici cu Roxana, nici cu Relu. Pe mama am iertat-o până la urmă, mult mai târziu, pentru că o mamă rămâne mamă orice ar fi — dar au trecut ani buni până am putut s-o sun fără să-mi tremure vocea.

M-am mutat, între timp, din camera aia cu cinci paturi. Am acum garsoniera mea, mică, dar a mea, cu un ghiveci de busuioc în geam, pentru că-mi aduce aminte de casa bunicii. Am cunoscut o femeie de aici, tot de-a noastră, plecată la muncă la fel ca mine. Nu i-am mai făcut nicio surpriză cu bilet luat pe ascuns. Am învățat lecția: pe oamenii pe care îi iubești îi anunți că vii.

Uneori, duminica, stau pe balcon cu o cafea și mă gândesc la lanul acela de porumb. Mi-am pus toată tinerețea, tot dorul, toate serile de conserve reci într-o cutiuță și am cărat-o 4 ore cu mașina, ca s-o arunc între niște tulpini, la marginea unui sat din Vrancea.

Multă vreme mi-a fost rușine de gestul ăsta. Acum nu-mi mai e. Inelul acela nu era, până la urmă, despre Roxana. Era dovada că sunt în stare să iubesc pe cineva atât de mult încât să-mi rup 3 ani din viață pentru el. Iar dovada asta nu mi-a luat-o nimeni. Nici ea, nici Relu, nici tot satul care s-a întors cu spatele la muzică și cu fața la mine în după-amiaza aceea.

Am plecat de acolo cu buzunarul gol. Dar nu cu mâinile goale.

Voi câți v-ați întors acasă cu planuri mari, cu inima plină și cu daruri în buzunar, și ați găsit doar ruine? Și, mai ales — ați avut curajul, ca mine, s-o luați de la capăt fără să vă mai uitați înapoi?