Cartoful, adus târziu în Europa, a ajuns hrana de bază a satului românesc.

Imaginează-ți o iarnă la țară fără cartofi. Fără cartofi copți în spuză, fără ciorbă îngroșată cu ei, fără mămăligă alături de niște cartofi prăjiți. Greu, nu-i așa? Și totuși, a fost o vreme când masa românească nu știa nimic despre această legumă.

Cartoful, adus târziu în Europa, a ajuns hrana de bază a satului românesc abia după un drum lung și plin de neîncredere. Hai să vedem cum s-a petrecut minunea asta, încet, de la o gospodărie la alta.

De unde a venit cartoful și cât de târziu a ajuns la noi

Cartoful nu e de la noi din bătătură, cum am crede. El vine tocmai din America de Sud, din zona munților Anzi, de prin părțile Lacului Titicaca, unde oamenii îl cultivau de mii de ani.

În Europa a fost adus de spanioli abia spre 1565-1570, după cucerirea Imperiului Inca. La început nimeni nu-l mânca, ci îl țineau prin grădini ca pe o curiozitate, o plantă de privit, nu de pus în oală.

Pe la noi a ajuns și mai târziu, spre sfârșitul anilor 1700, mai întâi în Transilvania. De acolo i-au rămas și numele vechi pe care le mai auzi prin sate: „crumpene”, „picioci” sau „barabule”. A venit, deci, mult după grâu și după mei.

De ce a fost privit cu neîncredere la început

La început, oamenii se fereau de cartof ca de foc. Nu știau nici cum se gătește, nici ce parte se mănâncă, ba unii încercau chiar bobițele verzi de deasupra, care sunt otrăvitoare.

Mai era și altceva. Cartoful face parte din aceeași familie cu niște plante otrăvitoare, iar țăranii nu aveau încredere într-o legumă care creștea ascunsă în pământ, la întuneric. Se spune din bătrâni că prin unele locuri îl plantau doar de frica stăpânirii, fiindcă așa era porunca, nu fiindcă le plăcea.

Teama s-a risipit încet. O gospodină curajoasă l-a gătit, vecina a gustat, și uite-așa, din curte în curte, frica s-a transformat în poftă.

Cum a cucerit cartoful satul românesc

Cartoful a cucerit satul pentru un motiv simplu, era ieftin, sătul și creștea bine chiar și pe pământurile sărace de la deal și de la munte, acolo unde grâul nu se prindea defel. Pe un petic de pământ pietros scoteai un sac bun de cartofi.

Tocmai de aceea a fost un adevărat salvator în Apuseni, în Maramureș și prin satele de sub munte. Istoricii leagă răspândirea lui pe scară largă tocmai de anii grei, de foametele care veneau când nu se făcea grâul.

Mai avea un mare avantaj. Se păstra ușor peste iarnă, în beci sau în gropi acoperite cu paie și pământ, fără să se strice luni întregi.

Cartoful în bucătăria și obiceiurile de la noi

Din bătrâni se spune că un beci plin cu cartofi însemna o iarnă liniștită și o casă fără grijă. Și pe bună dreptate, fiindcă din ei scoteai zeci de mâncăruri.

Cei mai gustoși rămân tot cei copți în spuză, cu coaja afumată, mâncați cu un strop de sare. Apoi cartofii fierți cu mujdei de usturoi, simpli și buni, sau prăjiți în untură. Din puține lucruri, masă întreagă.

Tot din popor vine și obiceiul de a planta cartofii „pe lună plină”, ca să facă tuberculi mari și mulți. Așa se zicea, ca o tradiție de la bunici, nu ca o regulă bătută în cuie.

Reține pe scurt povestea cartofului

Iată, pe scurt, drumul pe care l-a făcut această legumă până în farfuria noastră:

• A ajuns în Europa în secolul al XVI-lea, la noi abia spre anul 1800
• A fost ocolit la început, din teamă și din neștiință
• A prins fiindcă era ieftin, sătul și rezista pe pământ sărac
• A salvat satele de foamete și a devenit hrană de toate zilele
• Se ține la întuneric și răcoare, la 7-10 grade, nu la frigider

Așa s-a scris, încet, povestea unei legume venite de departe. Cartoful, adus târziu în Europa, a ajuns hrana de bază a satului românesc nu prin lege sau poruncă, ci fiindcă a hrănit oameni la nevoie și nu i-a lăsat flămânzi în iernile grele.

Acum spune-mi și tu, ai cartofi în grădină? Ce soi pui și, mai ales, cum reușești să-i păstrezi frumoși peste iarnă? Aștept să-mi povestești în comentarii.