Ajunul Crăciunului aduce cu el nu doar miros de cozonac și sunet de colinde, ci și un dor care nu poate fi alungat. Un dor care apare pe neașteptate, în momente simple: când frămânți aluatul, când deschizi ușa, când auzi un colind vechi. Este dorul de bunici. Un dor liniștit, dar adânc, care se așază în piept fără să ceară voie.
Pentru mulți dintre noi, bunicii nu mai sunt de mult la masă. Dar în Ajun, parcă se întorc. În gesturi, în amintiri, în lucruri mărunte. Și, mai ales, în mâinile acelea aspre, muncite, care ne întindeau colacul cald fără să spună mare lucru.
Dorul de bunici nu țipă. Nu face scandal. Doar te oprește din drum și te face să respiri mai greu.
Bunicii și Crăciunul adevărat
Crăciunul bunicilor nu era despre mult. Era despre rânduială. Despre așteptare. Despre lucruri făcute încet.
La ei, Ajunul avea un ritm aparte:
- colacul se făcea cu o zi înainte
- masa era simplă, dar curată
- vorbele erau puține, dar calde
Nu exista grabă. Nu exista stresul de a impresiona pe cineva. Totul era făcut „cum se făcea”.
Și, fără să ne dăm seama atunci, tocmai acea simplitate făcea sărbătoarea atât de puternică.
Mâinile aspre care spuneau totul
Când spunem „mâinile bunicii”, nu ne gândim la frumusețe. Ne gândim la adevăr.
Mâinile ei erau:
- crăpate de muncă
- asprite de ierni
- obosite, dar sigure
Și totuși, în ele era cea mai mare blândețe. Când îți dădea colacul cald, îl rupea cu grijă, să ajungă bine. Îl întindea fără grabă, cu un zâmbet mic, abia schițat.
Nu spunea „poftă bună”. Nu întreba dacă e bun. Știa că e.
Acele mâini spuneau: „Ai grijă. Ești acasă. ”
Colacul – mai mult decât pâine
Colacul de la bunici nu era doar mâncare. Era simbol.
Era făcut:
- din făină cernută cu grijă
- din timp luat de la alte treburi
- dintr-un obicei respectat fără explicații
Colacul se mânca în liniște. Uneori cu zahăr, alteori simplu. Dar mereu cu respect.
Când bunica ți-l dădea, nu era doar hrană. Era felul ei de a arăta iubire, fără vorbe mari.
Bunicii nu explicau. Ei făceau
Un lucru pe care îl înțelegem abia mai târziu este că bunicii nu ne țineau lecții. Nu ne spuneau ce e important. Ne arătau.
Ne arătau prin:
- cum se așezau la masă
- cum tăceau când trebuia
- cum se bucurau de puțin
Crăciunul, pentru ei, nu era o performanță. Era o stare.
De ce dorul de bunici doare mai tare în Ajun
Pentru că Ajunul este despre rădăcini. Despre începuturi. Despre familie.
În alte zile, dorul se mai amână. Dar în Ajun, totul se adună:
- mirosurile
- amintirile
- tăcerile
Atunci ne lipsesc bunicii nu ca amintire frumoasă, ci ca prezență. Ca liniște. Ca siguranță.
Și ne dăm seama că, odată cu ei, s-a dus o lume întreagă.
Casele care nu mai sunt la fel
Mulți au acum case mai mari, mai moderne, mai pline de lucruri. Dar fără bunici, ele par mai goale.
Pentru că bunicii:
- umpleau casa fără să facă zgomot
- dădeau sens fiecărui colț
- făceau dintr-un Ajun obișnuit o sărbătoare
Astăzi, lipsa lor se simte mai ales seara, când totul se liniștește.
Ce ne-au lăsat, fără să știe
Bunicii nu au lăsat averi. Au lăsat rânduieli.
Ne-au lăsat:
- felul de a rupe colacul
- felul de a sta la masă
- felul de a tăcea fără să fie apăsător
Ne-au lăsat o memorie care ne ține drepți chiar și când ne e greu.
Greșeala pe care o facem uneori
Încercăm să recreăm Crăciunul bunicilor cu lucruri. Cu mâncare multă. Cu decoruri. Cu alergătură.
Dar Crăciunul lor nu stătea în obiecte. Stătea în ritm. În răbdare. În prezență.
Când ne grăbim, pierdem tocmai ce încercăm să refacem.
Ce putem păstra din Crăciunul bunicilor
Putem păstra lucruri simple:
- să frângem pâinea cu grijă
- să stăm un pic mai mult la masă
- să vorbim mai încet
Putem aprinde o lumânare pentru ei. Putem spune numele lor în gând. Putem face colacul așa cum îl făceau ei, chiar dacă nu ne iese la fel.
Pentru că nu perfecțiunea contează, ci amintirea.
Dorul ca formă de iubire
Dorul de bunici nu este o slăbiciune. Este dovada că am fost iubiți.
Cine nu simte acest dor, nu știe ce a pierdut. Dar cine îl simte, poartă cu el o comoară tăcută.
Mâinile acelea aspre nu mai sunt. Dar felul în care ne-au atins viața rămâne.
„Mi-e dor de mâinile ei aspre care îmi dădeau colacul cald” nu este doar o amintire. Este un adevăr pe care Ajunul îl scoate la suprafață, an de an.
Bunicii nu mai sunt la masă, dar sunt în fiecare gest făcut cu grijă, în fiecare colac rupt cu respect, în fiecare tăcere care nu apasă.
Iar dacă în seara aceasta simți un nod în gât când te gândești la ei, lasă-l să fie. Nu e tristețe. E iubire care nu a plecat nicăieri.
Vrei mai multe rețete delicioase?
Urmărește-ne pe Facebook pentru rețete noi în fiecare săptămână.