30 de ani am crezut că tata avea mereu palmele crăpate și pline de bătături fiindcă așa e mâna oricărui bărbat care muncește. Am înțeles adevărul abia când am rămas singur în atelierul lui, l-am luat mănușile din cui și mi-am dat seama că erau întregi…

Seara, când auzeam poarta scârțâind în capătul curții, știam deja ce urmează.

Tata intra în bucătărie cu degetele înfășurate în cârpe albe, se așeza greu pe scaunul de lângă sobă și își punea mâinile pe masă, cu palmele în sus. Mama se ridica fără o vorbă, lua unguentul de pe raftul de lângă aragaz și începea să-i desfacă cârpele, una câte una. Nu-l întreba nimic. Nici el nu spunea nimic. Doar respira mai adânc când alifia îi atingea pielea crăpată.

Mirosul acela l-am purtat cu mine toată viața: rumeguș și unguent. Lemn proaspăt tăiat și ceva dulceag, medicinal, care se lipea de perdele și de gulerul cămășii lui.

Aveam vreo 9 ani și credeam că așa arată mâna oricărui bărbat care muncește. Palme crăpate, bătături tari cât pietricelele, pielea spartă la încheieturi. Îmi spuneam că, atunci când o să fiu mare, o să am și eu mâinile la fel.

Tata era tâmplar. Casa noastră era la marginea unui sat de lângă Târgu Jiu, iar în spatele ei se afla atelierul — o încăpere joasă, cu bancul de lucru lipit de geam și cu rumeguș până la glezne. Acolo își petrecea zilele, uneori și nopțile. Făcea uși, ferestre, mese, tocuri pentru toată ulița, un sicriu când se stingea cineva în sat.

Seara venea frânt. Îmi punea o palmă pe obraz, să-mi spună noapte bună, și pielea aceea aspră mă zgâria ușor, ca scoarța unui copac. Nu m-am ferit niciodată. Îmi plăcea. Aveam impresia că mâna aceea mă poate ține deasupra oricărei ape.

Dimineața, înainte să plece la muncă, își schimba cârpele. Mama fierbea fâșii de pânză albă și le usca pe sârmă, în curte, ca pe niște steaguri mărunte. În fiecare zi, cârpe curate. În fiecare seară, cârpe pătate.

Când aveam 15 ani, am făcut singura obrăznicie de care încă îmi e rușine.

Verii mei de la oraș aveau biciclete noi, cu schimbător de viteze și cadru vopsit lucios. Eu aveam una ruginită, moștenită, cu lanțul care sărea la fiecare a treia pedală. Într-o duminică i-am spus tatei, aproape răstit, că vreau și eu una ca a lor.

S-a uitat lung la bicicleta mea sprijinită de gard. A oftat. A zis doar atât:

— Vedem, tată. Vedem.

A trecut o lună. O lună în care nu mi-a mai pomenit nimic, iar eu mă bosumflam în tăcere, convins că m-a uitat. Într-o seară a venit acasă împingând o bicicletă albastră, aproape nouă, cu far în față. Nu era chiar ca a verilor, dar pentru mine era mai frumoasă decât orice.

Am sărit pe ea și am plecat pe uliță fără să-i spun mulțumesc. Nici măcar nu m-am întors să-l văd.

Abia mult mai târziu mi-a spus mama, într-o doară, că în luna aceea tata rămăsese seară de seară la banc, după ce termina comenzile plătite, și lucrase până după miezul nopții la un gard și la niște mobilă pentru un om din satul vecin. Ca să strângă de bicicletă.

Eu învățam bine. Asta era mândria lui nespusă. Când mă lăudau la școală, el își ștergea palmele de pantaloni, de parcă nu erau demne să se bucure.

Am plecat la liceu la oraș, apoi la facultate. M-am făcut inginer. Mi-am luat întâi o garsonieră, pe urmă un apartament, m-am însurat. Intram încet într-o lume în care niciun bărbat nu venea seara acasă cu degetele în cârpe.

Tata venea rar pe la mine. Și când venea, nu urca.

Rămânea pe scară, între etaje, cu bocancii plini de praf de la drum, și nu voia să intre. Zicea că-i murdar, că lasă urme, că nu stă mult. De fapt îi era rușine. Rușine de bocanci, de haina lui de lucru, de mirosul de rumeguș pe care-l aducea cu el în apartamentul meu cu gresie lucioasă.

Îmi lăsa în mână o pungă. Mereu o pungă. De la mama: un borcan de zacuscă, brânză de la vecini, câțiva cârnați, un ou fiert pentru drum. „Ți-a trimis mă-ta”, zicea, și cobora scările înainte să apuc să-l opresc.

De la geam îl vedeam cum iese din scara blocului, se uită o clipă în sus, spre ferestrele mele, și pornește spre gară cu spatele lui puțin adus.

Acum 2 ani, tata s-a stins. Inima. L-au găsit pe scaunul din atelier, cu capul pe banc, ca și cum ar fi ațipit între două comenzi.

După înmormântare, când s-au dus toți și în casă a rămas doar tăcerea aceea groasă a caselor din care tocmai a plecat un om, m-am dus în spate, în atelier.

Mirosea la fel. Rumeguș și, undeva pe dedesubt, unguentul.

Am aprins becul chior din tavan. Bancul era acolo, cu rindeaua așezată frumos, cu creionul de tâmplar după o grindă. Iar în cui, lângă ușă, atârnau mănușile lui de lucru.

M-am dus la ele fără să știu de ce.

Le-am dat jos din cui. Erau grele, din piele groasă, cafenie, de-alea de tâmplar, cu manșeta întărită. Le-am întors pe-o parte și pe alta, așteptând să le simt roase, subțiate în palmă, sparte la vârful degetelor — așa cum îi știam eu mâinile.

Dar mănușile erau întregi.

Pielea din palmă era netedă, abia încrețită la degete. Cusăturile, toate la locul lor. Nu erau noi; se vedea că fuseseră purtate. Dar prea puțin. Mult prea puțin pentru un om care o viață întreagă tăiase lemn zi de zi, până i se crăpaseră mâinile ca pământul vara.

Am rămas cu ele în palme, în mijlocul atelierului, și n-am înțeles. Cum se poate ca mâinile lui să fi fost o rană continuă, iar mănușile — aproape neatinse? Le-am dus la nas. Miroseau a piele și a praf, nu a muncă. Nu a el.

Cârpele albe de pe sârmă

Am intrat în casă cu mănușile în mână. Mama stătea la masa din bucătărie, cu palmele în poală, privind în gol, cum stă omul în primele zile după ce a îngropat pe cineva.

— Mamă, mănușile astea… le purta? am întrebat.

Ea s-a uitat la ele și a zâmbit trist.

— Alea? Alea le punea pentru oameni.

— Cum adică pentru oameni?

— Când venea cineva cu o comandă, când mergea la un gospodar acasă să-i pună o ușă, își lua mănușile. Zicea că așa lucrul iese curat și că nu se cuvine să întindă unui om mâna toată numai zgârieturi. Voia să pară… așezat. Om ca lumea. Se rușina de palmele lui în fața străinilor.

— Și acasă? am întrebat. Noaptea, când lucra în plus?

Mama a tăcut o clipă lungă. A întors capul spre fereastră, spre sârma din curte pe care nu mai atârna nicio cârpă albă.

— Noaptea le scotea. Le punea în cui și tăia cu mâinile goale.

Am simțit că mi se strânge ceva în piept.

— De ce, mamă? De ce nu le purta și atunci? Mai ales atunci.

A oftat și și-a împreunat mâinile pe masă, ca la rugăciune.

— Fiindcă mănușile costau, Cătăline. Se rupeau, trebuia să cumpere altele. Iar el zicea că nu-și strică o pereche bună pe treabă care nu-i plătită de nimeni. Comenzile de zi erau pentru bani — acolo purta mănuși, că era muncă „de vânzare”. Dar noaptea… noaptea muncea pentru voi. De bicicletă, de cărți, de haina de iarnă, de banii de gazdă când ai plecat la liceu. Aia nu era treabă de vânzare. Aia era a lui. Și pentru aia nu era în stare să irosească nici măcar niște mănuși.

Am rămas mut. Mă uitam la pielea aceea cafenie, curată, și înțelegeam, în sfârșit, ce nu înțelesesem 30 de ani.

Toate rănile de pe mâinile lui — toate crăpăturile pe care mama i le ungea în tăcere, seară de seară — nu erau de la lucrul plătit. Erau de la lucrul pentru mine. Palmele acelea aspre pe care mi le punea pe obraz nu erau semnele unei meserii. Erau semnele mele. Fiecare bătătură era o noapte în care el a ales să nu se cruțe, ca eu să pot avea.

Iar eu plecasem pe uliță cu bicicleta albastră fără măcar să întorc capul.

Ce am pus în vitrină, lângă diplome

Peste câteva zile, scotocind prin sertarul bancului după un dosar cu acte, am dat peste un caiet vechi, cu coperta unsuroasă. Un caiet de socoteli. Comenzile lui, scrise cu creionul acela de tâmplar, gros și turtit.

Erau rânduri și rânduri. Dar ce m-a doborât n-au fost sumele. A fost că, în dreptul multora, era o notă mică, pentru el, ca să știe de ce se apucase de trudă noaptea:

„Toc și ușă, Ilie din deal — pentru bicicletă.” „Dulap, Vasilica — pentru manuale.” „Mobilă bucătărie, om din Bâlteni — pentru gazda lui Cătălin, la oraș.” „Două ferestre — pentru pardesiul lui, să nu-i fie rușine printre colegi.”

Nu scria nicăieri ce a luat el. Ce și-a cumpărat el. Cu ce s-a răsfățat el. Toată cartea aceea de socoteli era, de fapt, o carte despre mine. Un om care și-a măsurat viața nu în lei, ci în câte mi-a putut da.

Am pus caietul la loc, încet, ca și cum m-aș fi temut să nu-l trezesc. Am rămas mult pe scaunul lui, cu mănușile în brațe, în atelierul care mirosea încă a el.

Casa și atelierul le-am lăsat mamei — nu m-aș fi îndurat să scot nimic de acolo. Un singur lucru am adus cu mine, la oraș: mănușile.

Soția mea, Irina, m-a văzut intrând cu ele și m-a întrebat, blând, ce vreau să fac cu o pereche de mănuși vechi de tâmplar.

N-am răspuns atunci. În weekendul următor am golit vitrina din sufragerie — am dat jos cupele de la concursuri și bibelourile pe care le strânge omul fără să știe de ce. Am făcut loc la mijloc. Am așezat acolo diplomele mele: licența în ramă, o diplomă de merit, o fotografie de la absolvire, cu toca pe cap și zâmbetul acela sigur de om care crede că a ajuns undeva singur.

Și, exact în mijlocul lor, am pus mănușile lui.

Irina s-a oprit în spatele meu și s-a uitat lung la vitrină.

— De ce le pui tocmai lângă diplome? a întrebat încet.

Am întins mâna și am aranjat manșeta unei mănuși, ca să stea dreaptă, demnă.

— Pentru că diplomele le-am luat eu, am zis. Mănușile le-a purtat el, ca eu să le pot lua.

Ea nu a mai spus nimic. M-a cuprins pe la spate și am rămas amândoi în fața vitrinei, tăcuți, cum tăceau ei doi, demult, la masa din bucătărie.

Acum, când trec pe lângă vitrină, nu mă mai uit la diplome. Mă uit la mănușile acelea aproape neatinse și mă gândesc la mâinile lui, pe care nu le-am mai apucat niciodată cu adevărat între palmele mele, așa cum le lua mama ca să-i pună unguent. Le-am simțit pe obraz de o mie de ori. Dar nu le-am ținut nici măcar o dată.

Aș da toate diplomele din lume pentru o singură seară în care să mă așez eu în fața lui, la masa din bucătărie, să-i desfac eu cârpele de pe degete, una câte una, în tăcere — și să apuc, în sfârșit, să-i spun acel mulțumesc pe care i l-am furat la 15 ani, când am plecat pe uliță fără să întorc capul.

Voi v-ați uitat vreodată cu adevărat la mâinile părinților voștri — la palmele lor, la bătături, la semnele pe care le-au adunat pentru voi — înainte să fie prea târziu?