Toată viața mi-au zis „lasă mâzgăleala aia pe pereți că mori de foame”, iar la 43 de ani pictez altarul unei mănăstiri și am comenzi până în 2029…

— Lasă mâzgăleala aia de pe zid, că mori de foame cu ea!

Palma mamei mă ustura peste ceafă și după ce intram în casă. Aveam 6 ani și tocmai desenasem cu un cărbune, pe peretele văruit al grajdului, doi cai și o casă din care ieșea fum. Pentru mine erau vii. Pentru mama Aurica erau doar o rușine pe care trebuia s-o spele cu var.

— Apucă-te și tu de ceva serios, mă auzi? De ceva din care să trăiești!

Tata nu mă lovea. Tata era mai rău. Ieșea la poartă, se scărpina în cap și le spunea vecinilor supărați că le-am umplut gardul de desene:

— Lăsați-l, măi… tot de râsul satului o s-ajungă cu prostiile astea.

Și râdeau. Râdeau toți.

La 14 ani, când s-a strâns gașca de băieți în fața școlii și ne-a întrebat învățătorul ce vrem să ne facem, unul a zis electrician, altul șofer, altul la fabrică. Când mi-a venit mie rândul, am zis încet, dar am zis:

— Eu vreau să fiu pictor.

O secundă de liniște. Apoi hohotul. Au râs de mine până acasă, se țineau de burtă, unul striga „mă, Emile, îmi pictezi și mie porcii?!”

În toamna aia m-au dat la zidărie. „Măcar meserie în mână”, zicea tata. Cărăm mortar, ridicam schele, îmi crăpau palmele de var și de frig. Și în pauze, când se așezau ceilalți la o țigară, eu luam vârful mistriei sau al cuțitului și desenam în tencuiala proaspătă — un chip, o mână, o barbă. Mirosul de mortar ud îmi intrase în piele. Ceilalți ziceau că mi s-a stricat ceva la cap.

La 16 ani ne-au trimis să dregem biserica din sat. Zidul de nord se cojise, iar sub tencuiala căzută se vedeau niște fresce vechi, șterse de ani și de fum — niște sfinți cu ochii mari, care parcă mă urmăreau. Am rămas cu mistria în mână, uitându-mă la ei ca prostul, uitasem și de mortar, și de maistru, și de tot.

Nu l-am auzit pe preot venind din spate. Un bătrân uscat, cu barba albă, care s-a oprit lângă mine și s-a uitat multă vreme, nu la frescă, ci la fața mea.

Am înghețat. Eram sigur că mă ceartă că stau degeaba, că am pus mâna pe zidul sfânt. Am început să bâigui că mă întorc imediat la treabă.

El a tăcut. O tăcere lungă, cât un ceas mi s-a părut. Și în loc de ceartă, a spus cinci cuvinte care mi-au întors viața pe dos:

— Vino. Arată-mi ce știi.

M-a dus în tinda bisericii, mi-a întins o bucată de carton și un cărbune — același cărbune pentru care mâncasem palme o viață — și mi-a zis să desenez ce vreau. Mâna îmi tremura. Am făcut un chip de bătrân, chiar chipul lui, cu barba și cutele și ochii aceia blânzi.

S-a uitat mult. Și-a șters ochii cu dosul palmei, crezând că nu văd.

— Cine te-a învățat? m-a întrebat.

— Nimeni, părinte. M-au bătut toți să mă las.

A oftat adânc și a spus ceva ce n-am să uit cât trăiesc:

— Prostia lor, băiete, era să lase un dar ca ăsta să moară în mortar.

Din ziua aia am avut două vieți. Ziua căram în continuare mortar pe șantier, ca să nu mor de foame — mama avea dreptate măcar acolo. Iar seara mă strecuram la părintele, care avea o chilie mică ce mirosea a ceară, a tămâie și a ulei de in, și mă învăța ce nu se învață la nicio școală: cum se face aur din pământ galben, cum se pune lumina în ochiul unui sfânt ca să pară că respiră, de ce roșul se pune ultimul, de ce mâna trebuie să se roage înainte să atingă zidul.

Ani de zile. Ani în care acasă tot „zidarul” eram, tot „ăla cu mâzgălelile”.

Până într-o zi de toamnă, sus, la o mănăstire de munte, când am dat jos schela din fața unui perete la care lucrasem 7 luni…

Tăcerea de sub schelă

Îl chema părintele Gherasim, bătrânul care mă luase ucenic. Era zugrav de biserici de pe vremea când asta se făcea pe ascuns, cu frică. Nu m-a plătit niciodată cu bani — n-avea. M-a plătit cu răbdare. Îmi punea în palmă o pensulă din păr de veveriță și-mi zicea:

— Nu tu pictezi, Emile. Tu doar te dai la o parte și lași lumina să treacă. Dacă ești plin de tine, se vede în icoană. Dacă ești gol și curat, se vede Dumnezeu.

Nu înțelegeam pe atunci. Aveam 17, 18 ani, îmi crăpau mâinile de mortar ziua și de terebentină seara. Veneam acasă cu degetele galbene, roșii, albastre, iar mama le freca cu leșie și mă certa că-mi stric pielea „cu prostiile alea”.

— Alți băieți au plecat afară și trimit bani. Tu freci pensule cu un popă bătrân. Ce viață e asta?

N-aveam ce să-i răspund. Nici eu nu știam, drept să spun. Știam doar că, atunci când terminam un chip și mă dădeam trei pași înapoi, și sfântul acela mă privea de pe zid, simțeam ceva ce nu simțeam nicăieri în altă parte. Nici la horă, nici la crâșmă, nici când luam leafa de pe șantier. O liniște. De parcă, pentru câteva clipe, ajungeam exact acolo unde trebuia să fiu.

Părintele Gherasim s-a stins într-o iarnă, când eu aveam vreo 25 de ani. M-a chemat lângă pat, m-a apucat de încheietură cu mâna lui uscată și mi-a spus, cu o putere care nu se potrivea cu trupul lui stins:

— Să nu care cumva să te oprești. Auzi tu? Ce ți-au zis ai tăi să nu te oprească. Talantul îngropat se cere înapoi cu dobândă.

L-am îngropat și am rămas singur cu meșteșugul. Primii ani au fost grei. Mergeam din parohie în parohie cu o mapă subțire de desene, băteam la ușa preoților, întrebam dacă n-au nevoie de un chip dres, de un sfânt refăcut. Mulți mă măsurau din cap până-n picioare — un zidar cu bocanci de var, care zice că e iconar — și-mi închideau ușa. Dormeam pe unde apucam, mâncam pâine cu ceapă, îmi țineam vopselele mai cald decât pe mine.

Dar, ici-colo, câte un preot mai tânăr sau câte o măicuță se uita la desenele mele și zăbovea. Iar când zăbovea, aveam o șansă. Primul perete pe care l-am pictat singur, întreg, cap-coadă, a fost o bisericuță de lemn dintr-un cătun uitat de lume. M-au plătit cu găzduire, cu mâncare și cu 300 de lei. Am plâns în noaptea aia lângă schelă, singur, ca un copil.

Icoana care privea înapoi

Vestea despre mine a mers încet, așa cum merg veștile bune — din gură-n gură, de la o mănăstire la alta. „E un băiat care pune viață în chipuri”, ziceau. „Nu grăbește lucrul. Se roagă cât pictează.”

Așa am ajuns, la vreo 30 și ceva de ani, sus, la o mănăstire de munte, unde maicile aveau nevoie să li se picteze catapeteasma și pereții unei biserici noi. M-au primit cu neîncredere la început. Ce să facă o mână de călugărițe cu un bărbat venit din vale, cu mâinile bătătorite și cu vorbă puțină?

Le-am cerut doar un lucru: liniște și timp. Mi-au dat o chilie goală și dreptul să mă urc pe schelă de dimineața până seara.

Am început cu peretele de miazăzi, cu Maica Domnului. Am lucrat la chipul ei 7 luni. Nu 7 zile, nu 7 săptămâni — 7 luni. Îl făceam și-l ștergeam. Iar îl făceam și iar nu-mi ieșea. Nu-mi ieșeau ochii. Voiam ochi care să nu te judece, dar nici să nu treacă pe lângă tine. Ochi de mamă care te-a văzut greșind și tot te iubește. Mă gândeam, ciudat, chiar la mama Aurica de pe vremea când eram mic — la privirea pe care mi-o doream de la ea și n-o primeam.

În tot timpul ăsta, în atelierul improvizat, mă înconjura alt miros decât cel din copilărie. Nu mortarul ud de pe grajd. Ci mirosul acela dulce-amărui de vopsea, de ulei de in și de rășină, mirosul pe care îl visasem toată viața fără să știu că are un nume.

În dimineața în care am dat jos ultima schelă, maicile intraseră deja la slujbă. Eu strângeam sculele, cu spatele la perete, obosit și cu ochii arși de nesomn. Nici nu voiam să mă uit la icoană — mi-era teamă că iar am s-o văd greșită.

Și atunci am auzit-o pe una dintre ele oprindu-se din cântat.

M-am întors.

Maica cea bătrână, stareța, se oprise în fața Maicii Domnului, cu mâinile la gură. Nu se mai mișca. Apoi i s-a alăturat alta. Și alta. S-au strâns toate în fața peretelui, în tăcere, iar pe obrajii lor curgeau lacrimi.

— Parcă ne privește, a șoptit stareța. Emile… parcă respiră. Parcă ne-a văzut pe fiecare.

O măicuță tânără de tot a îngenuncheat. Alta a început să-și facă cruce și nu se mai oprea. Iar eu stăteam acolo, cu mistria și cârpele murdare în mână, cu bocancii plini de var, exact zidarul de care râsese tot satul — și mă uitam la niște femei care plângeau în fața unui chip ieșit din mâinile mele.

M-am rezemat de schelă ca să nu cad. Mi-au venit în minte, toate deodată, palmele peste ceafă. „Mori de foame cu mâzgăleala aia.” „De râsul satului o s-ajungă.” Hohotele băieților pe drum. Și, peste toate, vocea stinsă a părintelui Gherasim: „Talantul îngropat se cere înapoi cu dobândă.”

Am ieșit afară, în frigul de munte, și am plâns rezemat de zidul bisericii, cum nu mai plânsesem din noaptea aceea cu 300 de lei. Nu de mândrie. De ușurare. Ca și cum, în sfârșit, cineva îmi spusese că n-am fost nebun.

Drumul înapoi prin sat

Am 43 de ani acum. Pictez altarul unei mănăstiri și am comenzi scrise, cu contract și avans, până în 2029. Vin oameni la mine din toată țara, iar câteodată și de peste hotare, de la români plecați care vor o icoană „făcută de mână de acasă”. Nu m-am îmbogățit — iconarii nu se îmbogățesc. Dar trăiesc din ceea ce mi s-a spus că o să mă omoare de foame. Din mâzgăleală.

Mama Aurica a îmbătrânit. Tata la fel. Nu mi-au cerut niciodată iertare, așa sunt oamenii de la țară, nu știu să spună cu gura. Dar acum câțiva ani am zugrăvit și biserica din satul lor — aceeași biserică unde, la 16 ani, m-a oprit părintele Gherasim. Când s-a sfințit lucrarea, mama a stat în strană și s-a uitat la pereți, la sfinții pe care îi făcusem eu, ceas de ceas, cu mâna mea. La ieșire, nu s-a uitat în ochii mei. S-a uitat la mâinile mele. Le-a luat între palmele ei bătrâne, aceleași palme care mă loviseră peste ceafă, și le-a strâns.

— Frumos… a zis, atât. Frumos, mamă.

N-a fost o iertare. A fost mai mult. Am simțit cum mi se dezleagă un nod de 37 de ani.

Iar tata, care le spunea vecinilor că ajung de râs, acum îi oprește pe aceiași vecini la poartă și le zice, prefăcut de mândru: „L-ați văzut ce-a făcut Emil al meu la biserică? De mic i se trăgea, măi, de mic desena.”

Zâmbesc și tac. Nu-i mai reproșez nimic. Cine se simte în stare să judece un părinte care s-a temut, în felul lui prostesc și dureros, ca fiul lui să nu flămânzească?

Zilele astea trec des pe uliță pe lângă grajdul văruit unde am făcut, la 6 ani, primii mei cai cu cărbune. E tot acolo, cu peretele proaspăt dat cu var, semn că cineva încă șterge, an de an, orice urmă. M-am oprit zilele trecute la colț.

Lângă gard, în praful drumului, un băiețel de vreo 6-7 ani se lăsase pe vine și trăgea cu un băț niște linii. Un cal. O casă. Un fum ieșind pe horn. Când m-a văzut că mă uit, a înghețat, a aruncat bățul cât colo și s-a uitat speriat spre poartă, de unde-l striga mama lui la masă. Ochii lui spuneau tot: se aștepta la o palmă, la o vorbă rea, la un „lasă prostia aia”.

M-am lăsat și eu pe vine, lângă el, cu genunchii trosnind, și i-am ridicat bățul din praf. I l-am pus înapoi în mână.

— E frumos calul tău, i-am zis. Uite, dar coama se face așa, mai lungă, să pară că bate vântul în ea.

Și i-am tras eu, în praf, câteva linii. Băiatul s-a uitat la ele, apoi la mine, și pe fața lui a răsărit un zâmbet cum numai copiii au, când cineva mare le spune, în sfârșit, că ce fac ei contează.

Ție cine ți-a spus vreodată că visezi aiurea — și ai continuat?