Atunci când nu o categorisim în reguli, așteptări, preconcepții se poate dovedi vindecătoare. O întâlnim într-un moment în care ni se taie respirația, timpul se oprește tacit într-o complicitate cu două inimi ce bat, două priviri care se sorb una pe alta, se caută și se găsesc în prezent. Două suflete legănându-se pe aceeași muzică, oferindu-și libertatea de a fi imperfecți, stângaci, de-a dreptul enervanți uneori.

Atunci când un el și o ea se regăsesc, lăsând impresia că se cunosc mai de demult.

El o ia pe ea în brațe deși părul i s-a ciufulit, obrajii s-au aprins de la plâns și tremură din tot trupul ei. El, cel care îi vorbește despre fenomene fizice și termeni tehnici, despre care ea nu pricepe o boabă uneori….totuși îl va asculta cu entuziasm și voioșie zâmbind la vederea determinării lui înflăcărate.

Se vor acoperi cu săruturi prelungi și se vor trezi cu mâinile lor una în cealaltă. Pentru că nu e prea târziu să credem în dragoste.

El, cel care o învârte prin casă cu toată dragostea de care e în stare făcând-o să se simtă un pescăruș care cutreieră cerul la apus. El, cel tăcut adeseori dintre ei doi, o alintă cu ochi blajini atunci când ea se așteaptă mai puțin. Și brusc ea știe că asta e dragostea, cea care nu îi cere nimic și o lasă să fie. Nu are legătură cu replicile siropoase din filme, nici cu finalurile fericite, nici cu perfecțiunea vândută la orice colț de stradă. Își vor da unul altuia încrederea. Pentru că nu e niciodată prea târziu să credem în dragoste.

O ploaie de vară este dragostea, vine când te aștepți mai puțin și nu ține mult. Uneori vine senină și ne învață să dansăm deși nu știm pașii. O improvizație care se transformă cu puțin noroc în dans, în care DOI, după multe bătături ale degetelor și repetat îndelung, prind un moment de satisfacție supremă că au reușit să se sincronizeze în aceeași coregrafie.

Pentru o singură clipă care se prelinge la infinit, dragostea e cel mai frumos lucru care există. Dansul acesta teribil presupune atâta muncă, ascunde defecte și dezvăluie dor, reproșuri, lacrimi, scăpări. Poate însă se merită toate astea atunci când în sfârșit ne ies pașii, când după discuții aprinse, dansul iese cap-coadă și realizezi că are sens.

Acest sens este Dragostea. Pentru că niciodată nu e prea târziu să credem ea.