Povesti

— Patru luni. Poate cinci, dacă e Dumnezeu bun. Atât mi-a spus doctorul, fără să ridice ochii din hârtii, de parcă mi-ar fi citit prețul la un kilogram de cartofi. Cancer la pancreas. Inoperabil. Un cuvânt pe care nici măcar nu știam să-l scriu ca lumea îmi tăiase viața în două, acolo, între un dulap …

— Bine, a zis tata, fără să-și ridice ochii de la coasă. Atât. Un singur cuvânt. Eu stăteam în mijlocul curții cu prima mea diplomă în mână, adusă tocmai de la Iași cu trenul, ținută pe genunchi tot drumul ca să nu se îndoaie. I-o întinsesem ca pe o pâine caldă, cu amândouă mâinile. El …

De 3 ani, în satul meu nimeni nu mă mai salută pe stradă. Când trec pe lângă femeile care stau la poartă, conversațiile se opresc brusc și mă urmăresc cu privirea, de parcă aș fi comis o crimă. Toate știu de ce am plecat de acasă — dar niciuna nu întreabă. Nu întreabă de ce, …

— Cu ce-i dai la școală, Vasilica, cu vânt? Saveta a strigat peste gard, râzând de se auzea până la capătul uliței, și și-a șters mâinile de șorț de parcă tocmai spusese cea mai bună glumă din Podeni. Mama n-a răspuns. A strâns mai tare mâna mezinului și ne-a împins pe toți 6 înainte, spre …

Se prindeau de nas când intram în clasă, de parcă ar fi mirosit a intrat o vită, nu un elev. Cineva șoptea de la geam, tare cât să audă toată banca: „A venit văcarul.” Și râdeau. Râdeau în fiecare dimineață, 4 ani la rând. Miroseam a grajd, e adevărat. N-aveam cum să nu miros. La …

Nu trecuseră nici 20 de zile de la înmormântarea mamei, iar în curtea casei era deja un om străin, cu o ruletă în mână, care măsura peretele de la un capăt la altul. Am rămas în poartă cu plasa de la magazin în brațe și n-am mai putut face niciun pas. Omul nota ceva într-un …

„Nu mai calc eu în casa aia, că e divorțată!” Vorba a sărit peste gardul de scânduri într-o duminică dimineața, pe când întindeam rufele pe sârmă, și mi s-a lipit de piept ca o zgură fierbinte. Aurica, vecina de peste drum, o spusese anume tare, cât s-o aud, apoi a intrat repede în tindă, de …

Când am strâns ultimele nuci căzute în curte, am înțeles că bărbatul meu nu mai apucă primăvara. Era o dimineață de la sfârșitul lui octombrie, cu brumă pe iarbă și cu nucul din fața casei aproape gol. Adunam nucile una câte una, în șorțul strâns cu o mână, și mă tot uitam spre geam, unde …

Autobuzul 312 mirosea a seară de vară și a motorină, dar în clipa în care m-am urcat eu, femeia de lângă ușă și-a strâns geanta la piept și s-a tras cu un loc mai încolo. Nu m-am supărat. M-am obișnuit. Când ai hainele pline de praf de ciment și mâinile crăpate, lumea te citește dintr-o …

Mâine dimineață o să cobor singură la fântână. 38 de ani, dimineață de dimineață, am coborât drumul ăsta cu găleata într-o mână și cu vorba în cealaltă. Și de partea cealaltă a ghizdelelor mă aștepta mereu Marioara. Aseară au venit copiii ei cu mașina și au luat-o la bloc, la oraș. „Nu se mai poate, …

Frate-meu a murit ieri. Am aflat de pe Facebook, dintr-o postare pusă de nevastă-sa, între o reclamă la pastă de dinți și niște poze de la mare. „Dumnezeu să-l odihnească pe Costel al meu.” Atât. Costel. Fratele meu mai mare. Am rămas cu telefonul în mână, la masa din bucătărie, și n-am fost în stare …

Era o seară de octombrie și pusesem cartofii la fiert când mi-a sunat telefonul. Pe ecran scria „Ramona”. Am răspuns cu lingura de lemn încă în mână. — Cătălin, nu mai vin acasă. Am crezut că nu auzisem bine. În spatele vocii ei se auzea un motor, de parcă ar fi vorbit dintr-o mașină oprită …

După 12 ani, am coborât din avion la Iași cu două valize și un plan copilăresc: să nu sun pe nimeni, să ajung în sat pe neanunțate și s-o văd pe mama cum rămâne cu lingura în aer când mă vede în ușă. Îmi imaginasem scena de o mie de ori, în garsoniera aia din …

— Ce ți-ai dori tu din primul meu salariu, mamă? Am întrebat-o într-o seară de martie, la masa din bucătărie — aceeași masă cu mușamaua tocită la colțuri la care îmi făcusem temele în toți anii de școală. Mama a pus jos furculița. S-a uitat în farfurie, apoi la mâinile ei, mâini de croitoreasă, cu …

Banca aceea de lemn din sala de așteptare a Gării de Nord mă cunoaște de 25 de ani. În fiecare dimineață trec pe lângă ea cu servieta strânsă la piept, în drum spre tribunal, și de fiecare dată mă opresc câteva secunde fără să vreau. Lemnul e lustruit de atâtea trupuri de copii, tocit până …